Sondaj referitor la oportunitatea unei mișcări patriotice conservator-liberale în România

Răspunsuri la întrebarea „Ce anume ar trebui să evidențieze un conservatorism patriotic în România și cum?”

În urmă cu trei săptămâni am publicat un articol de prezentare a mișcării americane numită National Conservatism. Apoi am adresat următorul mesaj unui număr de intelectuali și jurnaliști români: „Realizez un sondaj printre intelectuali, jurnaliști și persoane publice. Considerați această mișcare relevantă pentru contextul autohton? Ce anume ar trebui să evidențieze un conservatorism patriotic în România și cum?”

Am solicitat opinii din partea următoarelor persoane (în ordine alfabetică): Adrian Papahagi, Alexandru Lăzescu, Andreea Pora, Andrei Cornea, Andrei Vieru, Armand Goșu, Costel Stăvărache, Cristian Câmpeanu, Dan Tăpălagă, Dan Turturică, Emilia Șercan, Florin Cojocariu, Gabriel Liiceanu, Ioan Stanomir, Liviu Antonesei, Liviu Mihaiu, Lucian Mîndruță, Marius Oprea, Mădălin Hodor, Melania Cincea, Mihail Neamțu, Moise Guran, Paul D. Aligică, Petre M. Iancu, Robert Gabriel Ciobanu, Rodica Culcer, Sabina Fati, Sabin Orcan, Sorin Ioniță, Stelian Tănase, Teodor Baconschi, Theodor Paleologu, Traian Ungureanu, Vlad Mixich, Zoe Petre.

Iată răspunsurile primite, în ordinea în care au sosit:

TEODOR BACONSCHI

Ideile de pe noua platformă politică americană sunt și ale mele. Există două probleme de comunicare: adjectivul ”naționalist” (compromis obiectiv, prin național-socialism și comunismul de tip Ceaușescu) ar putea genera neînțelegeri și etichetări sumare dinspre o stângă mândră că a potolit acest ”demon al secolului 20”. Termenul trebuie înlocuit – sau explicat – din perspectiva patriotismului constițional și a doctrinei creștin-democrate. Cum SUA rămâne – în pofida războiului ei cultural pe plan intern – hegemonul lumii democratice, sunt convins că mișcarea de peste Atlantic va avea ecouri în UE, deci și în România. În fond, totul se reduce la tentativa eroică și legitimă de a proteja și transmite valorile etice (iudeo-creștine) care întemeiază civilizația occidentală. În România post-comunistă au fost preluate toate doctrinele politice apusene, mai puțin creștin-democrația, deși tocmai ea a fondat procesul construcției europene post-belice. Poate că acest nou impuls doctrinar dinspre SUA (în măsura în care el va inspira și reforma Partidului Republican) va reuși să coaguleze și la noi o direcție similară, adaptată la spațiul ortodox. Marea dilemă strategică a unei construcții de acest soi ține atât de confiscarea agendei conservatoare de către Rusia lui Putin (care e organic anti-occidentală) cât și de ambiguitățile ”iliberalismului” eurosceptic din statele Vișegrad. Tocmai de aceea cred că o clonă românească a experimentului din SUA trebuie să revină explicit la doctrina creștin-democrată clasică, de care până și PPE pare să se fi îndepărtat, sub mirajul ”fuzionismului” liberal și al capitalismului global.

PAUL D. ALIGICĂ

1. Cred ca este inca prematur sa ne exprimam din punct de vedere tehnic pe fondul doctrinar al initiativei. Constructele doctrinare sunt structuri foarte complexe care se trebuie să mențină nu doar o anumită coerență logica interna dar și un anumit echilibru atât cu (a) ordinea naturala, ce a realității fizice si sociale cât și cu (b) ordinea normativă. Asemenea constructe sunt rezultatul unor eforturi colective care durează timp indelungat. Putem sa ne exprimam cu privire la varii aspecte operationale aflate in miscare sau putem lua o pozitie privind anumite teme tratate sau abordate dar o discutie tehnica pe fond, tind sa cred, pe baza a ceea ce stiu sau inteleg, este prematura.

2. Cât privește comparația cu fuzionismul, aici avem exact un tip de situație pe care observația de mai sus il face mai inteligibil. Fuzionismul este probabil cel mai sofisticat construct ideologic al secolului 20. Frank Meyer isi propunea sa rezolve în secolul 20 o problemă lăsată nerezolvată sau creată de evoluțiile din secolul 19 și anume clivajul dintre doctrinele Libertății și doctrinele Virtuții. In formele sale mature, fuzionismul este o capodoperă a gândirii ideologice și în același timp un formidabil ordonator și motivator de acțiune politică și instituțională. Momentan nu putem face încă o comparație tehnica, serioasa între el si noul venit: Pe de o parte, avem un construct matur iar pe de altă parte, avem o serie de promisiuni embrionare, cred eu, cu privirea la un potențial de dezvoltare și elaborare.

3. Este nevoie de un demers similar în contextul românesc? Cred ca in contextul românesc este nevoie de absolut orice fel de demers care din orice fel de direcție ar veni, ar încerca să racordeze gândirea ideologică și doctrinară românească la circumstanțele secolului 21. In măsura în care am înregistra în România un demers similar, care ar încearca se calibreze la realitățile Românești o tematică ideologică și doctrinară universală și contemporană, având în vedere interesele naționale ale poporului si Statului Român, am avea, tind sa cred, o evolutie care ar contribui la iesirea din actualul marasm in care ne invartim de o buna vreme…

SABINA FATI

Linia e foarte fina intre patriotism si nationalism. In Romania e un astfel de curent transpartinic de la Dragnea la Orban, ca sa numesc doar doi fosti lideri ai principalelor partide autohtone.

GRIGORE CARTIANU

Cu plăcere v-aș răspunde, dar stau rău cu timpul. Și, recunosc, nici tema nu mi se pare prea atractivă. Mai degrabă teoretizantă, chiar o temă falsă în contextul actual. Mulțumesc pentru înțelegere. Succes!

PETRE M. IANCU

E nevoie de un autentic partid liberal-conservator?

S-a vorbit mult de ”omul nou”. Monstruoasa creație s-a întrupat nu doar sub oblăduirea perverselor regimuri totalitare care au sluțit veacul trecut. El s-a ivit din degenerarea progresivă a minții. A apărut din maladiile intelectuale și spirituale tot mai greu de combătut ale ultimelor două milenii și, mai ales, ale ultimelor două secole, din cauza cărora, dedat ideii de progres cu orice preț, chiar și cu prețul adevărului, al dreptății, al dezrădăcinării, ba chiar și al vieții omenești, homo sapiens s-a reformatat. S-a reinventat ca rob, ca ființă masificată, degradată, pervertită, egalitaristă în dușmănie, ca ireductibil vrăjmaș al său propriu, al libertății, al celei mai libere, prospere și umane societăți create vreodată.

E nevoie de un partid conservator spre a-l regenera? Spre a-l readuce în punctul de la care, fără să repete greșelile liberticide ale trecutului, se va putea însănătoși, apăra prețioasa civilizație iudeo-creștină pe care a primit-o moștenire, cu tot cu națiunile și religiile ei, o cultură și o metafizică de care și-a bătut joc, pregătindu-se să le ucidă și să le îngroape, într-un act de sinucidere culturală colectivă? Evident că este. Dacă ar ști să se mențină la distanță de orice extremism.

E nevoie de un asemenea partid, dacă formațiunile existente nu se arată la înălțimea spirituală necesară acestei misiuni tămăduitoare, chiar înainte de a fi protectoare.
Misiunea lui va fi herculeană, dar un partid e un partid. Nu va putea face totul dintr-o dată și nici nu se va putea substitui unui Homer, Platon sau Pitagora și cu atât mai puțin proorocilor, marelui preot, legiuitorului care, ca Moise, stă de vorbă cu Dumnezeu față către față. Nici un Toma de Aquino nu poate înlocui. Darmite un Eschil, un Vergiliu, un Horațiu, Ovidiu, Petrarca, Dante, Cervantes, Shakespeare, Milton, Defoe, Blake, Lessing, Schiller, Heine, Goethe, Kant, Kafka și mulți alții la un loc.

Boala, o știm de la cel din urmă, o știm de la Orwell și Huxley, de la Karl Popper și Soljenitsin e foarte avansată. S-a cronicizat. Nu știm dacă mai are leac. Iar optimismul dement e parte a maladiei, nu a medicației în stare s-o țină în loc și s-o răpună.

Dar a sta cu mâinile în sân nu este o opțiune viabilă. Ce va trebui făcut? Va trebui să i se spună povestea. Iar apoi va trebui transpusă în realitate. Va fi de recunoscut că există universalii, iar prima dintre ele este bunul Dumnezeu. Cât timp nu vom realiza și afirma clar și răspicat că suntem creația lui D-zeu și nu rezultatul unui hazard materialist hiperorganizat nu vom reuși nimic.

După ce ne vom fi pus de acord că există deasupra noastră un Tată ceresc, îndurător, iubitor și iertător și drept, va fi de refăcut din temelii educația în spiritul reconstrucției sensului cuvintelor, predicatelor, propozițiilor și a încrederii nu doar în interogații, ci, în primul rând, în verb, în substantiv, în epitet. Ca și în pronume ca el și ea, fără de care gândirea însăși devine imposibilă.

Va fi de reconstituit creșterea copiilor în sensul respectului față de părinți, față de trecut, față de logică, față de matematică și științele moderne și, nu în ultimul rând, față de adevăr.

Li se va acorda copiilor beneficiul maxim al unei educații clasice, la distanță de viciile, nevrozele și psihopatologiile postmodernității, în spiritul dragostei față de libertate individuală și față de temeiul biblic al civilizației. Dar și față de lectură, poezie, narațiune, față de limbi și literaturi esențiale ca ebraica, arameica și greaca, ori latina, față de literaturile moderne importante, față de istorie, care să nu excludă studiul intens al celei contemporane, cu tot cu aberația ei maximă, Holocaustul și cele nu mult mai puțin sinistre, care sunt crimele în masă comuniste, ori islamiste.

Vor fi de îndreptat nu doar morala, școala și presa, ci și justiția, care, ca legea, ca orice sistem de norme, nu poate funcționa în condiții de neîncredere în cuvânt, în condiții de validare a pervertirii cuvântului, gramaticii și limbii, precum și al sensului lor, a unor logici strâmbe și reglementări defectuoase, în condiții de mefiență generalizată, în condiții de relativism cultural și moral.

Vor fi de relansat, odată cu grădinițele, universitățile și cu discursul politic și etic coerent și congruent, democrația. Care, ca putere a poporului, nu poate fi delegată unor structuri extra- sau supranaționale. Și ideea de patriotism va trebui resuscitată, pentru a se exorciza demonul fioros și perdant al naționalismului și a se prezerva tradiții amenințate de extincție, dacă nu se mai ține cont de valori naționale decât pentru a fi călcate în picioare.

Va fi de refăcut capacitatea apărării naționale, care trece prin recalibrarea transcendenței, a virtuților, precum curajul, bărbăția, eroismul.
Vor fi de reconfigurat alianțele astfel, încât să se găsească și să se păstreze constant echilibrul dintre interesul național și cel general sau colectiv, dintre suveranitatea națională și delegarea, în lumea globalizată obligatorie, a unor prerogative astfel, încât necesarele parteneriate, cooperări și integrări internaționale să fie posibile și fructuoase, fără să se aducă atingere mortală valorilor proprii, democrației, civilizației.

Aceasta ar fi, dacă ar reuși, doar schița începutului. E destul pentru un debut glorios, dar insuficient pentru o construcție de amploare, care ar urma abia să vină. Și cu atât mai puțin pentru salvarea civilizației. Și pentru relansarea ei. Dar ar fi, totuși, un început promițător. Trebuie neapărat făcut.

Mulțumesc mult celor care au binevoit să răspundă.

Eu am identificat trei probleme urgente de interes național: declinul demografic, starea deplorabilă a învățământului și relația cu Uniunea Europeană. Toate merită o analiză realistă și formularea unor propuneri de ameliorare, sau cel puțin a unor principii de raportare la fiecare situație în parte, în acord cu interesul național.

Unu. Populația României scade neîncetat, din 1990. Tendința va continua, iar Statista estimează un declin de 19,2% între 2020-2050, de la 19,2 milioane la 15,5 milioane. Următorul grafic prezintă fluctuațiile populației în ultimii 176 de ani.

Site-ul World Population Review extinde proiecția în viitor până la sfârșit de secol, când se estimează că populația României va scade la 12 milioane.

Declinul demografic este cauzat de emigrația masivă, o rată a mortalității depășind rata natalității și o rată de fertilitate foarte redusă. Ultima înseamnă numărul mediu de copii născuți de o femeie pe parcursul vieții; o populație rămâne stabilă, nu crește și nu scade, atunci când rata generală de fertilitate este 2,1. Aceasta a fost 1,38 în 2021.

Există trei posibile reacții: nu ne pasă și nu facem nimic (sau luăm măsuri după ureche în cadrul unui departament guvernamental), importăm populații străine (după modelul occidental), sau stimulăm natalitatea prin dezvoltare economică generală și măsuri de susținere financiară îndreptate către familiile tinere. Experiența maghiară ar putea servi drept sursă de inspirație.

Doi. Rata de absolvire a bacalaureatului în 2020 a fost de 62,9%. În 2011 și 2012 a fost de 44-45%. Printre absolvenți se numără și angajatul de la Digi24 care compune titluri de afișat pe ecran.

Sistemul autohton de învățământ este lamentabil. Numărul ridicat de semi-analfabeți cu ifose care populează clasa politică și administrativă este un rezultat. Rata abandonului școlar a fost de 15,5% în 2019, comparativ cu media UE de 10,2%. Fără o reformă cuprinzătoare reprimăm potențialul uman de care dispunem și întreținem condițiile unui eșec permanent, indiferent de domeniu. O alternativă de luat în seamă este înființarea de școli charter – școli susținute de impozitele plătite de cetățeni, dar redirecționate către un consorțiu format din conducerea unei școli și un grup extern (de profesori și părinți) în afara sistemului de stat și cu scopul atingerii unui anume nivel de competențe pentru elevi.

Trei. Afilierea noastră la Uniunea Europeană a însemnat întărirea statului de drept, accesul nestânjenit la o piață unică vastă și participarea cetățenilor și firmelor românești la circuitul celor patru libertăți economice: libera circulație a forței de muncă, a serviciilor, a bunurilor si capitalului. Anii recenți au scos totuși în evidență o tensiune crescândă între interesele Uniunii Europene și interesele României. Un document intern de la sfârșitul anului trecut propune eliminarea apelativelor „domn”, „doamnă”, „domnișoară” din vorbirea oficialilor UE, evitarea pronumelor „el” sau „ea”, care denotă sexul persoanei, și evitarea menționării Crăciunului de Crăciun datorită încărcăturii semantice creștine de natură să ofenseze alte sensibilități religioase.

Atunci când afirmarea întâietății constituției României în raport cu hotărârile Curţii de Justiţie a UE provoacă un scandal, trebuie să ne întrebăm în ce măsură Uniunea tolerează ideea de suveranitate națională și dacă are rost să ne mai cramponăm de acest concept neagreat la Bruxelles. Decurge o întrebare primară: ce fel de aranjament servește mai bine interesul nostru național, o Europă a națiunilor sau o Europă de gubernii tutelate în mod discreționar de la centru? Mesianism birocratic sau cooperare între națiuni suverane? Un grup de intelectuali conservatori¹ a redactat în 2017 manifestul intitulat „O Europă în care putem crede”.

Adevărata Europă este o comunitate de națiuni. Avem propriile noastre limbi, tradiții și frontiere. Și, totuși, ne-am recunoscut întotdeauna înrudirea, chiar când ne-am înfruntat sau am purtat război. Această unitate în diversitate ne pare naturală. Dar este remarcabilă și ne este prețioasă, pentru că nu este, de fapt, nici naturală și nici inevitabilă. Cea mai comună formă politică de unitate în diversitate este imperiul, pe care regii războinici ai Europei au încercat timp de secole să îl recreeze după prăbușirea Imperiului Roman. Silueta modelului imperial a supraviețuit, dar statul-națiune a prevalat, fiind forma politică prin care sunt coprezente poporul și statalitatea. Statul-națiune este emblema Europei.

RoExit nu reprezintă soluția optimă pentru noi, cel puțin nu în viitorul previzibil. De altfel ar fi de dorit un studiu care să estimeze costurile și repercusiunile ieșirii noastre unilaterale din UE; s-ar putea să tempereze avântul multora. În schimb o apropiere de țările din grupul de la Vișegrad ar servi mult mai bine interesului național. O dezvoltare economică susținută, neinhibată de bigotism climatic, poate fi obținută prin cooperare strânsă cu acele țări cu care împărtășim ADN-ul tragediei comuniste.

Ce scop ar avea o cooperare între persoanele care au furnizat opiniile lor (și altele care doresc să se alăture)? Identificarea problemelor de anvergură națională și a unui răspuns comun din partea elitelor liberal-conservatoare pentru formularea unui proiect de interes național. De ce? Nimeni altcineva nu o face. O asemenea întreprindere ar putea inspira și o franciză politică, altfel 2024 va confirma partidul AUR drept singură ofertă validă pentru o masă tot mai largă de cetățeni profund nemulțumiți.

1. Printre care Roger Scruton, Chantal Delsol, Rémi Brague și Ryszard Legutko.