Viața celorlalți
Contemporaneitatea reneagă ființa umană. Cel mai bun răspuns este să o reafirmăm.
În filmul german „Das Leben der Anderen” (Viața celorlalți) un dramaturg renumit din RDG trimite un articol clandestin revistei Der Spiegel din RFG, în care deplânge moartea unui bun prieten regizor de teatru căruia autoritățile comuniste îi interziseseră să mai profeseze.
„Biroul de statistică de pe strada Hans Beimler numără totul, știe totul. Câte perechi de pantofi îmi cumpăr pe an: 2,3. Câte cărți citesc într-un an: 3,2. Și câți elevi absolvă liceul cu nota maximă în fiecare an: 6347. Dar există un lucru neluat în calcul, poate pentru că până și birocraților le vine greu să-l admită și acesta vizează numărul de sinucideri. Dacă suni la biroul de pe strada Beimler pentru a întreba pe câți oameni dintre Elba și Oder, între Marea Baltică și Munții Metaliferi disperarea i-a mânat spre moarte, oracolul nostru statistic tace. Doar numele dumneavoastră va fi notat pentru securitatea statului… pentru acei oameni cenușii care veghează la păstrarea siguranței pe pământul nostru… și a fericirii. Țara noastră a încetat să-i mai numere pe sinucigași în 1977. Aceștia au fost numiți ‘criminali’ ai propriului sine. Dar acest lucru nu are nimic de-a face cu crima. Nu cunoaște pofta de sânge, vreo patimă aprinsă, nu cunoaște decât moartea, moartea oricărei speranțe. Când am încetat să-i mai numărăm doar o singură țară din Europa stimula mai mulți oameni la moarte: Ungaria. Apoi urmăm noi, țara ‘socialismului real existent’. Unul dintre acei nenumărați este Albert Jerska, marele regizor.”
În 1984, anul în care se petrece acțiunea filmului, comunismul părea abonat la eternitate. Dramaturgul de atunci transportat în prezent ar fi pe bună dreptate descumpănit, nu numai de dispariția RDG sau a Uniunii Sovietice. Ar fi aflat că într-o țară cumpătată și prosperă de peste ocean cultura morții a devenit prerogativ de stat. Acolo, în Canada, ultimele vestigii ale pedepsei capitale au dispărut în 1999 dar ulterior, în compensație, statul a devenit promotor al sinuciderilor „asistate”. Eutanasia a devenit legală pentru bolnavii muribunzi în 2016 și în 2021 a fost extinsă pentru cei cu dizabilități pe termen lung. Christine Gauthier suferă de paraplegie și a apelat la serviciile sociale pentru instalarea unei lift în casă, care să o transporte la etaj sau subsol în scaunul ei cu rotile. Cererea a fost luată în seamă abia după câțiva ani și când în sfârșit a venit o echipă de instalatori Christine l-a dojenit pe asistentul social. „Doamnă, dacă sunteți atât de disperată vă putem acorda asistență medicală ca să muriți acum.”, i-a răspuns acesta.
Aceeași ofertă a fost propusă și altor canadieni cu dizabilități. Nu numai Canada, și diverse țări europene au legiferat moartea din empatie. În Olanda din 2002, iar în 2020 a fost introdusă o prevedere care permite medicilor să execute pacienții suferinzi de demență severă fără ca aceștia să ceară moartea în mod explicit. Tot în 2020 guvernul olandez a aprobat un plan de legalizare a eutanasiei pentru copiii bolnavi în fază terminală cu vârste între 1-12 ani. Restul erau deja acoperiți; cei peste 12 ani pot fi sinuciși cu acordul lor și al părinților, iar bebelușii până la un an cu acordul părinților. Belgia a legalizat eutanasia tot în 2002 și din 2014 copiii bolnavi în fază terminală pot solicita să moară. Luxemburg permite eutanasia în unele situații din 2009, Spania a promulgat o lege a eutanasiei în 2021, iar curtea supremă din Germania a decis că sinuciderea asistată este un drept al omului și trebuie legalizată în numele autodeterminării umane; legiuitorii mai trebuie doar să stipuleze cadrul legal concret. Franța a legalizat eutanasia pasivă în 2005, consfințind „dreptul la moarte”. La fel Suedia în 2010 și Irlanda și Austria mai recent; curtea constituțională austriacă a decis în 2021 că eutanasia pasivă nu este de ajuns și a cerut guvernului să ridice orice fel de restricții.
Eutanasie pasivă înseamnă grăbirea morții prin încetarea îngrijirii medicale, inclusiv prin înfometare și deshidratare, până când subiectul se stinge complet. Singura îngrijire medicală se rezumă la administrarea de morfină pentru atenuarea durerilor. În general se cere consimțământul celui vizat, alteori aprobarea rudelor este de ajuns. Eutanasie activă înseamnă omucidere prin injecție letală, la cererea pacientului și adeseori cu consimțământul familiei. În primul caz mori cu zile, în al doilea brusc și indiferent de situație statul regizează mai sistematic decât Hitchcock.
Dramaturgul nostru fictiv ar observa o inversare neașteptată față de 1984, punctul său de referință temporală. Țările din fostul lagăr comunist nu mai stimulează sinuciderea, pe când cele din vestul cortinei de fier o ridică la rang de politică oficială. Cu alte cuvinte fosta realitate stingheritoare și mușamalizată în Est este acum înlesnită și favorizată în Vest. Scrutând mai în amănunt prezentul dramaturgul nostru ar observa și că devotamentul față de moarte s-a extins la polul opus de vârstă. Pruncuciderea sub forma avortului a devenit un drept inalienabil, iar nenăscutul un maldăr de celule de prisos. Extirparea lor fără rețineri, chiar și în luna a noua, este atât de firească încât decizia recentă a curții supreme americane de a contesta existența unui drept național la avort și de a delega reglementarea în această privință statelor componente a cauzat un episod psihotic în rândurile celor atașați de moartea la cerere.
Iar restul, indiferent de vârstă, ar face bine să crape în masă pentru a nu mai supraîncălzi clima și în general pentru binele planetei suprapopulate de mult prea mulți rasiști, naționaliști, extremiști și inutili. Ce este în fond moartea dacă nu o desființare, o anulare din existență? Și atunci dramaturgul nostru ar vedea desființarea limbajului, desființarea istoriei, desființarea tradiției, a moralității, transcendentului, copilăriei și realității biologice, toate într-un viitor care l-ar îngrozi. În acest viitor, dacă l-ar putea vedea jucat pe o scenă, ar remarca o îngemănare ingenioasă dintre stat, marile firme de tehnologie digitală și presă. În relația dintre FBI, presă și giganții digitali ar recunoaște infiltrarea STASI în cercurile jurnalistice, literare și artistice din RDG cu scopul suprimării condeielor incomode și adversarilor politici. Actul III, dedicat deceniului începând cu 2020, l-ar copleși prin amploare și intensitate. Reușita unei manipulări atât de vaste, pe mai multe continente și cu o asemenea abundență de ingrediente arată că nu este neapărată nevoie de un sistem totalitar pentru transformarea oamenilor în persoane care satisfac orbește și servil voința altora. Adică în sclavi. Se poate și într-o democrație, atunci când instituțiile s-au decuplat de demos.
Dar cum se ajunge într-o astfel de stare? Comunismul urmărește egalitate pentru toți și în realitate instituie o nivelare forțată pentru care apelează la teroare de stat. Democrația însă are drept principiu reprezentativitatea. Sistemul poate fi totuși corupt atunci când elitele democratice (politice, administrative, juridice) încetează să mai reprezinte varietatea alegătorilor. Democrația continuă să funcționeze ca ritual, diverse partide participând la alegeri periodice, dar devine egocentrică. Vanitatea, lăcomia și apetitul pentru dominarea altora devin atribute pregnante ale celor care populează sistemul. Aceste caracteristici prevalează atunci când ating o masă critică în rândul electoratului (nu trebuie neapărat să definească majoritatea) și se perpetuează și amplifică în timp, transformând instituțiile democratice în mecanisme de satisfacere a intereselor celor la putere. Sistemul va urmări aservirea altor instituții de notorietate și prestigiu - presa, școala, comunitatea științifică, intelectualitatea - iar pe cele care se opun sau nu colaborează va căuta să le delegitimeze. Ocazional pot apare totuși lideri atipici - Reagan, Thatcher, Trump - care vor fi intens criticați indiferent de rezultate, sau împotriva cărora se va complota în mod activ.
Simpla etichetare a alegătorilor neînregimentați drept extremiști, naziști, sau populiști nu este de ajuns pentru a preveni formarea unui curent popular capabil să propulseze lideri nonconformiști. Astfel devine necesară îndobitocirea populației prin orice mijloc posibil. Mijloacele de informare și socializare în masă sunt ideale în acest scop. Reducerea capacității cognitive și a discernământului, altfel spus creșterea coeficientului de prostie, este cuplată cu manipularea dispoziției sufletești de moment. Dramaturgul fictiv își aduce aminte aici de dramaturgul nostru real de la care provine un termen statornicit: rinocerizare. La fel de expresiv este și termenul zombificare. Zombi este cel înviat din morți care și-a pierdut identitatea, aflat într-o stare de letargie sau cu creierul spălat și a cărui personalitate a fost substituită de reflexe condiționate. Este omul fără caracter, lipsit de voință, programabil în registru primitiv. Zombiul produs de sistem nu învie din morți, rezultă din abrutizarea celor vii. Transformarea nu trebuie grăbită, un proces îndelungat dă cele mai bune rezultate. Democrația astfel parazitată devine totalitară în esență, dar mai flexibilă decât totalitarismul clasic.
Cum poate fi șuntat sistemul, eventual demantelat? O soluție a fost oferită în era comunistă.
Dacă se dovedește imposibil din punct de vedere juridic să constrângem puterea guvernantă să schimbe modurile în care ne guvernează și dacă din diverse motive cei care resping această putere nu pot sau nu doresc să o răstoarne prin forță, atunci crearea unui sistem independent, alternativ, sau o societate paralelă este singura soluție demnă.
… „societatea independentă” nu concurează pentru putere. Scopul ei nu este să înlocuiască puterile care există cu una de alt fel, ci mai degrabă dedesubtul lor – sau pe lângă ele – să creeze structuri care respectă alte legi și în care vocea puterii conducătoare să fie auzită doar ca un ecou nesemnificativ, dintr-o lume organizată într-un mod cu totul diferit.
Ivan Jirous
Conturul societății paralele s-a născut în mintea lui Ivan Jirous, un poet ceh și catalizatorul artistic al formației rock cehoslovace “Plastic People of the Universe”. Grupul s-a format în 1968, după înnăbușirea primăverii de la Praga. Numele a fost inspirat de titlul cântecului "Plastic People" de pe albumul lui Frank Zappa intitulat "Absolutely Free" apărut în 1967. Formația a devenit populară printre tineri și în 1976, după festivalul de la Druhý, a fost arestată de autoritățile comuniste împreună cu alți participanți și spectatori. În urma condamnărilor la închisoare Jirous a făcut un apel la comunitatea artiștilor cehoslovaci de a crea case de discuri, edituri de carte, săli de concerte și galerii de pictură independente, înafara controlului partidului comunist. Jirous spera că prin crearea acestei infrastructuri va lua naștere și o "societate independentă" capabilă să funcționeze ca o oază de libertate creatoare în interiorul unei societăți intens oprimate. El a definit-o drept o "societate care nu depinde de canalele oficiale de comunicare sau de ierarhia de valori a stabilimentului".
Procesul intentat și condamnările primite au declanșat proteste și au atras atenția unui public neafiliat muzicii pentru tineri, dar opus în mod fățiș dictaturii comuniste. Autorii Cartei 77, printre care și Václav Havel, au fost în parte motivați de acest incident. Ideile lui Jirous au atras atenția filozofului catolic și matematicianului Vaclav Benda. El a propus extinderea conceptului dincolo de sfera limitată a muzicii și activităților artistice. Pentru Benda răspunsul la birocrația sufocantă și controlul ideologic total trebuia să fie o "societate paralelă" care să cuprindă structuri sociale, culturale și economice independente. El și-a îndemnat concetățenii să creeze "forme paralele de educație, știință și cercetare", "structuri politice paralele" și o "economie paralelă" bazată pe concepte de piață.
El avea convingerea că aceste structuri paralele pot înlocui treptat sau cel puțin umaniza structurile oficiale. Raționamentul din spatele unei societăți paralele pornea de la faptul că sistemul comunist deținea monopolul asupra mijloacelor de intervenție violentă și nu era posibilă o răsturnare prin confruntare directă. În schimb era de preferat retragerea din sistem și construirea unor structuri sociale superioare, ca alternativă la eșafodajul oficial corupt și ineficient. Prin participarea la societatea paralelă cehii au ieșit din apatie și au redescoperit mândria de a fi cetățean, împreună cu încrederea în propriile forțe și în viitor. În anii 1980 a funcționat o rețea educațională paralelă concepută de dizidentul Julius Tomin, prin intermediul căreia s-au distribuit cărți imposibil de obținut și au fost organizate seminarii conduse de intelectuali remarcabili, printre care și Roger Scruton. Revoluția de catifea din 1989, cu alte cuvinte prăbușirea sistemului fără o baie de sânge, a fost în mare măsură posibilă datorită societății paralele deja existente a cărei amploare copleșise statul opresiv.
Pilda cehoslovacă are însemnătate în continuare. Primul pas constă în refuzul de a mai lua în serios propaganda oficială. Acest lucru înseamnă repudierea viziunii antiumane a sistemului, exprimată prin atâtea manipulări, de la "schimbările climatice" la ciurda de pronume stupide și degradarea copiilor1. Statul pretinde să se substituie instituțiilor rezervate comunității umane - familie, religie, schimburi economice - iar această uzurpare crează dependență abjectă. Al doilea pas poate fi educarea în spiritul creștin și al tradiției conservator-liberale, împreună cu dezvoltarea unui specific cultural și economic independent de condiționări etatiste.
Soarta îi răsplătește pe cei perseverenți. Ani de-a rândul i-a răsplătit pe aceia care ne-au adus în situația din prezent, dar perseverența noastră poate recupera viitorul. Pentru început să alegem viața în locul morții.
Inclusiv repudierea propagandei rusești sau chinezești.