Partidul e în toate
Apărarea Occidentului nu poate ignora mizanscena realității sumbre.
Într-o postare pe Facebook domnul Baconschi amintește de cartea ”Curtea lui Stalin” și încheie cu observația:
Un singur lucru n-au priceput conducătorii Rusiei: că nu poți face salturi istorice, nici performanțe intelectuale sau economice fără libertate. Libertatea cuvântului, a gândirii, a asocierii și a circulației. Libertățile fundamentale ale omului a cărui demnitate personală contează.
Subscriu integral, dar în același timp nu pot să nu observ involuțiile și abuzurile care degradează aceste libertăți. Din păcate deceniile recente arată că Occidentul se leapădă de atuurile sale civilizaționale. Nu putem face față forțelor destructive printr-o atitudine de „business as usual”. Am comentat în acest sens la postarea dânsului, am adăugat un text cu numeroase exemple referitoare la Uniunea Europeană și am întrebat „Ce remedii găsiți că ar fi adecvate?”, însă dl. Baconschi este discret și preferă tăcerea.
Urmează textul1 menționat.
Iată o serie de date care evidențiază înclinările comuniste ale Uniunii Europene. Textul e lung, asemeni înclinărilor.
MIC ISTORIC
Două trăsături vechi și definitorii ale Uniunii Europene țin de mentalitatea birocratic-etatistă în tradiția Jean Monnet și apetența pentru ideologiile de Stânga în tradiția Altiero Spinelli. Inițial a existat însă un triumvirat de forțe care au modelat Europa postbelică, iar cea mai influentă în primii 15 ani a fost creștin-democrația. Catolici fermi precum Alcide de Gasperi (prim-ministru italian între 1945-1953), Konrad Adenauer (cancelar al Germaniei între 1949-1963) și Robert Schuman (ministru de externe al Franței între 1948-1953) urmăreau reconstruirea Europei în temeiul unei forme de guvernământ creștine și umaniste. Etapele preliminare ale integrării europene au avut drept priorități promovarea unei alianțe ferme cu SUA în ce privește apărarea și politica externă; susținerea unei economii de tip capitalist cu o infuzie generoasă de măsuri de protecție socială; adoptarea principiului subsidiarității, cu alte cuvinte descentralizare sau delegarea responsabilității de decizie la nivelul cel mai apropiat de sursa unei probleme; întărirea statului de drept; afirmarea valorilor tradiționale precum familia și rolul părinților în educația copiilor; apărarea libertății de exprimare și de asociere, o atitudine conservatoare în privința normelor sexuale și aderența la o conduită etică de extracție creștină. La începutul anilor 1950, în toiul negocierilor privind cooperarea politică și economică tot mai strânsă dintre țările occidentale, a existat chiar propunerea, ajunsă aproape de adoptare, ca semnul distinctiv de pe steagul viitoarei uniuni să fie crucea creștină. Ce s-a ales din toate acestea? Au avut trăinicia unui castel de nisip.
În februarie 2002 a început convenţia însărcinată cu întocmirea proiectului de constituţie europeană. A fost un moment care a ilustrat pe deplin naufragiul creștin-democrației și anduranța celorlalte două ancore ale Uniunii Europene (Monnet și Spinelli). Pe parcursul discuțiilor și negocierilor care s-au desfășurat timp de un an și jumătate creștin-democrații au solicitat ca în preambulul tratatului constituțional să fie recunoscută o identitate europeană distinctă, înrădăcinată în tradițiile religioase și culturale iudeo-creștine. Solicitarea a fost respinsă de majoritatea delegaților, în frunte cu grupul social-democrat. În încercarea de a evita scopirea istoriei și acreditarea variantei conform căreia originile Europei izvorăsc direct din iluminism, creștin-democrații au propus altă formulare, mult mai diluată: „Inspirându-se din moștenirile culturale, religioase și umaniste ale Europei, care inițial nutrită de civilizațiile elenistice și romane, apoi traversată de un impuls spiritual încă prezent în patrimoniul său și de fluxurile filozofice ale iluminismului, a ancorat în viața socială o viziune deosebită a rolului central al persoanei umane…” Aproape două milenii de creștinism și iudaism în Europa au fost reduse la un anonim „impuls spiritual încă prezent”, dar simpla menționare a celor două tradiții cu adevărat formatoare pentru identitatea continentului s-a dovedit a fi prea mult, chiar și într-o formă ciuntită și opacă. Sintagma a dispărut din documentul final. Această capitulare a consfințit impotența creștin-democrației actuale și aversiunea Uniunii Europene față de religiile fondatoare ale continentului.
CUM FUNCȚIONEAZĂ UE
Parlamentul european se constituie de pe urma unor alegeri democratice, dar e scopit de funcţia principală a unei adunări reprezentative. Nu poate iniția legislație. În schimb poate dezbate pe marginea propunerilor legislative venite de sus, supervizează alte instituții UE și participă la stabilirea bugetelor. Când vine vorba despre puterea legislativă, cel mai important atribut al unui parlament normal, aceasta aparține aproape în întregime Comisiei Europene. Parlamentului i se permite să propună măsuri legislative pe care Comisia le poate refuza în mod unilateral, dar prezentând o justificare, și poate sugera modificări la actele normative emise de Comisie. Aranjamentul se numește “democrație indirectă” și are la origine neîncrederea în procesul politic obișnuit. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a ajuns la concluzia că integrarea europeană și identificarea “interesului comun” pot fi cel mai bine slujite de o autoritate tehnocratică, cu decizii bazate pe expertiza ei deosebită. În consecință membrii Comisiei sunt numiți și nu aleși.
Proiectele de lege nefinalizate sau neadoptate până la sfârșit de mandat într-un parlament naţional ies automat de pe agenda legislativă a noilor deputaţi. Este firesc deoarece alegerile democratice înseamnă o primenire, acordarea unui mandat popular pentru un program politic diferit faţă de cel al legislaturii anterioare. De aceea un proiect legislativ nefinalizat trebuie reintrodus de noul parlament şi dezbaterea lui reîncepe în contextul unei noi configuraţii politice. Uniunea Europeană diferă în această privinţă. Legislaţia propusă de Comisie nu expiră la final de mandat al europarlamentarilor. Cetăţenii din diverse ţări sunt chemaţi periodic la urne pentru a vota alți deputați, dar odată ajunşi la post ei preiau agenda celor pe care i-au înlocuit. În acest fel sunt ferite proiectele legislative ale Comisiei de rotirea scaunelor parlamentare și se asigură perpetuarea “interesului comun”. Parlamentul UE nu este format din membri ai partidului de guvernământ şi ai partidelor din opoziţie. Nu există aşa ceva și în consecinţă europarlamentarii nu au cum să demită guvernul printr-un vot de neîncredere. Ar însemna să demită Comisia, căzând astfel în păcatul democrației obișnuite.
Uniunea Europeană presupune diminuarea suveranității statelor membre și Germania se oferă să asigure ordinea și disciplina, în calitate de campion istoric al renunțării la suveranitate din partea altora. “Statele naționale trebuie ca în prezent – ar trebui, spun eu – să fie pregătite să renunțe la suveranitate” a declarat Angela Merkel în 2018. “Dar bineînțeles într-o manieră disciplinată.“ Guy Verhofstadt, lider al grupului europarlamentar ALDE până în 2019, a declarat și el fără ocolișuri: „De fapt suveranitatea lor [a statelor naționale] nu există într-o lume globalizată. Suveranitate înseamnă să decizi propria cale. Statele europene nu sunt capabile de așa ceva. Cel mult există suveranitate europeană [a Uniunii Europene]. Numai atunci putem decide asupra unui mod comun de viață pentru Europa.”
În mai puțin de un deceniu (între 2001-2008) Uniunea Europeană a nesocotit patru referendumuri, dintre care trei legate de proiectul de constituție europeană ulterior devenit Tratatul de la Lisabona. Toate au fost fie ignorate, fie ținute de două ori întrucât prima oară cetățenii nu au bifat răspunsul corect. În Irlanda, în 2001, 54% au respins tratatul de la Nisa – o revizuire a structurii instituționale a UE. Referendumul s-a ținut din nou în 2002 când 63% au votat DA. Apoi două referendumuri ținute în Franța și Olanda în 2005 au respins proiectul de constituţie europeană. În Franța au fost 55% care au spus NU, în Olanda 61,6%. Aici UE a schimbat macazul și a decis să ignore cele două decizii populare. Propunerea refuzată în 2005 a fost împachetată într-un tratat superficial revizuit și opțiunea referendumului a fost scoasă de pe tapet pentru a evita alte surprize neplăcute din partea alegătorilor. Sarcina parafării a fost încredințată parlamentelor naționale. Irlanda, singura țară unde a fost totuși nevoie de referendum datorită unei prevederi din constituţie, a trebuit în cele din urmă să organizeze două, în 2008 şi 2009. Peste jumătate a spus NU la primul și nefiind o decizie acceptabilă rezultatul a fost ameliorat la a doua strigare. A contat în vreun fel controlul electoratului din trei ţări europene? Nicidecum, tratatul de la Lisabona a devenit lege oficială pe 1 decembrie 2009.
LIDERI UE CU AFINITĂȚI COMUNISTE, SAU CORUPȚI ȘI INCOMPETENȚI
Ioan Mircea Pașcu, propagandist comunist pe vremea lui Ceaușescu, a fost numit vicepreședinte al parlamentului Uniunii Europene la începutul anului 2017.
La fel de scandaloase au fost și numirile din culise ale celor patru personaje care ocupă acum funcții importante în UE: Ursula von der Leyen (președintele Comisiei Europene), Charles Michel (președintele Consiliului European), Josep Borrell (ministrul de externe al UE) și Christine Lagarde (noul șef al Băncii Centrale Europene). „Von der Leyen este ministrul nostru cel mai incompetent. Se pare că acest lucru e suficient ca să devină președinte al Comisiei Europene” a declarat Martin Schulz, liderul social-democraților germani, în decembrie 2019. „Situața Bundeswehr-ului este catastrofală. A fost subminată întreaga capacitate de apărare a țării, un lucru complet iresponsabil” a adăugat Rupert Scholz, fost ministru al apărării în guvernul Helmut Kohl. Von der Leyen a fost ministru german al apărării în perioada 2013-2019. Audierile din Budestag referitoare la corupția din ministerul condus de ea au dezvăluit încălcarea în repetate rânduri a regulamentului de achiziționări publice, prin contracte preferențiale în valoare de milioane de euro oferite unor firme precum Accenture și McKinsey. Ea este protagonista unui scandal similar recent, referitor la modalitatea de achiziționare a vaccinului Pfizer – 1,8 miliarde doze – pentru care UE a plătit de cinci ori mai mult (pe doză) decât SUA (comparativ cu contractul guvernului american cu Pfizer). Ombudsman-ul european (echivalentul avocatului poporului din România) a pornit o investigație vizând-o pe Ursula deoarece a refuzat sa facă publice discuțiile private pe care le-a avut cu Albert Bourla, CEO-ul firmei Pfizer. Iată transparența UE la cel mai înalt nivel.
Josep Borrell pe vremea când era ministru de externe al Spaniei, despre cooperarea dintre Uniunea Europeană și Iran: “Nu suntem copii, ca să ne luăm după ce spun ei [americanii]. Noi avem propriile noastre interese, perspective și strategie și vom continua să colaborăm cu Iran. Ar fi foarte rău pentru noi dacă Iran va dezvolta arma nucleară… Iranul vrea să distrugă Israelul; nimic nou. Trebuie să ne obișnuim cu asta.” Între timp Trump, cu mintea lui copilăroasă, a reușit o ispravă diplomatică inimaginabilă din perspectivă europeană, aducând împreună Israelul și state arabe din Golf. Josep Borrell a fost implicat și într-un scandal de conflict de interese în urma perioadei cât a deținut două funcții incompatibile: începând din iulie 2009 membru în consiliul de administrație al firmei spaniole Abengoa specializată în furnizarea de energie regenerabilă și începând din ianuarie 2010 președinte al Institutului Universității Europene din Florența. Respectiva universitate, înființată în 1972 cu scopul “propășirii învățământului în domenii de interes pentru dezvoltarea Europei”, a manifestat în anii recenți un interes deosebit pentru economia bazată pe combustibili alternativi. În 2010, la scurt timp după sosirea sa, Borrell a creat o unitate de cercetare a politicilor climatice în scopul studierii efectului încălzirii globale asupra politicilor din domeniul energiei și pentru formularea de recomandări privind standardele și legislația de adoptat la nivelul Uniunii Europene. Borrell a omis însă să declare interesele sale de afaceri în calitate de director al unei companii specializate în producția și comercializarea de energie solară, bio și eoliană. Abengoa a fost una dintre corporațiile care au exercitat presiuni asupra factorilor de decizie din cadrul UE în scopul stabilirii unor cote obligatorii pentru combustibili biologici. A fost, deoarece firma a intrat în insolvență în 2015. Borrell a mai comis o ilegalitate în luna noiembrie a aceluiași an, cu foarte puțin timp înainte de anunțul oficial al falimentului, când a vândut acțiunile bursiere de la Abengoa deținute de fosta soție. Pentru o astfel de infracțiune, numită “tranzacționare din interior”, organismul de reglementare al bursei spaniole l-a penalizat cu o amendă de 30.000 euro.
În 2016 un tribunal francez a găsit-o pe Christine Lagarde vinovată de neglijență în exercitarea atribuțiilor de funcționar public, în urma aprobării unei tranzacții neobișnuite între statul francez și omul de afaceri Bernard Tapie. Lagarde acceptase în 2008, pe vremea când ea era ministru de finanțe și Nicolas Sarkozy președinte, ca statul francez să-i plătească lui Tapie o despăgubire în valoare de 400 milioane euro plus dobândă. Această înțelegere privată neobișnuită în Franța între un înalt funcționar de stat și un om de afaceri a păgubit vistieria publică cu o sumă enormă, pagubă interpretabilă drept act de corupție mai ales ținând cont de prietenia dintre Tapie și Sarkozy. Originea cazului datează din 1993, când Tapie a vândut băncii Credit Lyonnais întreg pachetul său de acțiuni la Adidas. Banca, proprietate a statului francez la acea vreme, a revândut ulterior acțiunile la un preț mult mai mare, iar Tapie a dat-o în judecată sub acuzația de fraudă și înșelăciune. Procesul a rămas nesoluționat mulți ani, până când Lagarde a fost de acord cu rezolvarea propusă de Tapie. Tribunalul care a pronunțat verdictul de vinovăție pentru Lagarde nu a impus penalizări pecuniare sau penitenciare.
Jean-Claude Juncker, președintele comisiei europene între 2014-2019, s-a prezentat la ceremonia de comemorare a 200 de ani de la nașterea lui Karl Marx și a declarat că părintele comunismului „nu este responsabil pentru toate atrocitățile de care sunt răspunzători așa-zișii lui urmași”.
Jose Manuel Baroso, președintele comisiei europene între 2004-2014, a fost în tinerețe membru al partidului comunist muncitoresc portughez. Într-un interviu din 1976 a criticat sistemul de educație „burghez”, care „îi aruncă pe studenți împotriva muncitorilor și pe muncitori împotriva studenților”. În 2010 a criticat instituția guvernului național, afirmând că „Guvernele nu au întotdeauna dreptate… Deciziile luate de cele mai democratice instituții din lume sunt de cele mai multe ori greșite.” În mod implicit Uniunea Europeană are mereu dreptate și astfel superioară.
Baronesa Catherine Ashton, ministru de externe al UE în perioada 2009-2014, a fost în tinerețe amanta lui Duncan Rees, pe atunci secretar general al partidului comunist din Marea Britanie. Între 1997-1983 a lucrat pentru „Campania pentru Dezarmament Nuclear”, o organizație militând în favoarea dezarmării nucleare a SUA, dar niciodată a URSS. Ziarul spaniol El País a raportat în 2009 înțelegerea dintre lady Ashton și ministrul spaniol de externe (socialist), conform căreia ar trebui reluate relațiile dintre UE și Cuba.
Federica Mogherini, succesoarea baronesei Ashton, a fost membru al Federației Tinerilor Italieni Comuniști între 1988-1996, iar apoi s-a alăturat Tinerilor Stângiști, organizația de tineret a Partidului Democratic al Stângii. Scopul Federației era de a înlătura rezistența occidentală față de o eventuală ocupație comunistă.
MICRO-REGLEMENTĂRI SUFOCANTE ȘI ABSURDE
UE interzice producătorilor să menționeze pe etichete faptul că apa potabilă previne deshidratarea. Pedeapsă maximă de doi ani închisoare.
Interzicerea aspiratoarelor cu consum mai ridicat de electricitate, după 2017 legiferat la maxim 900 wați.
Interzicerea becurilor incandescente și înlocuirea lor cu becuri fluorescente.
Interzicerea batoanelor de ciocolată în formă de țigară sau trabuc.
Reglementarea cantității de apă folosită de wc-uri și pisoare.
Limitarea tipurilor de semințe care pot fi folosite pentru orice fel de cultură agricolă.
Standardizarea dimensiunii bananelor, a curburii castraveților și interdicția comercializării produselor care nu respectă normele impuse.
Recomandare către europarlamentari de a nu mai folosi apelativele „domnișoară” și „doamnă” deoarece sunt forme de adresare sexiste și înlocuirea lor cu un limbaj neutru.
Cum bine zicea un poet proletcultist român: „Partidul e-n toate / E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la soare”. Moștenirea comunistă din structura mentală a liderilor UE, carierismul, mediocritatea lor și obsesia dirijismului au făcut ca această instituție supranațională să adopte treptat totalitarismul mai catifelat al bunului plac și arbitrariului, dar nu mai puțin destructiv decât modelul sovietic. (În pofida celor de mai sus eu nu susțin RoExit, nu este oportun la momentul de față; am putea în schimb să ne alăturăm Poloniei și Ungariei, ca țară care se apără viguros de excesele Uniunii Europene.)
Rusia după chipul și asemănarea lui Putin este detestabilă, dar exprimarea acestui sentiment într-un mod mai mult sau mai puțin vehement nu este de ajuns. Cei care țin cu Rusia, fie pe față sau mai voalat, sunt ticăloși, tâmpiți, sau naivi, după caz. Apoi, printre cei mai degrabă conservatori, se simte deznădejdea prilejuită de degradarea continuă a Occidentului și instalarea unui fatalism morbid, a unei renegări a sinelui civilizațional. Această tendință, întâmpinată cu nepăsare, superioritate, jenă, sau ironii, asemeni unei maladii rușinoase la care se răspunde cu hlizeli și sarcasm, este curată sinucidere. Intelectualii au capacitatea de a lumina și întări mințile copleșite de pesimism, dar numai dând piept cu realitatea și prețuind adevărul mai presus de prestigiu și confort; totuși ai noștri nu au astfel de preocupări.
Diavolul sălășuiește în detalii, se spune, dar prea mulți intelectuali români ignoră detaliile și preferă survolări generice. Utile și acestea, însă la un moment dat sterpe fără suflecarea mânecilor și o coborâre în „meandrele concretului”. Cu ele se confruntă oamenii obișnuiți și de aici ar trebui construită o înțelegere realistă și mecanisme de anduranță. Un ideal în vremuri de paragină nu se poate susține decât începând cu identificarea limpede a greșelilor și exceselor. În special cele comise de Uniunea Europeană, doar aici trăim, dar intelectualii ocolesc tiptil această vacă sacră. Poate că de sus lucrurile par clare, dar la sol se așterne o pâclă groasă și amăgitoare.
Spre încurajare închei cu un exemplu dintr-un domeniu complet diferit.
11 octombrie 1981 – Scrisoarea adresată de Phillip K. Dick lui Jeff Walker, producătorul filmului Blade Runner
Întâmplător am văzut în seara asta programul tv „Hooray For Hollywood”, cu segmentul despre Blade Runner. Jeff, după ce m-am uitat – și mai ales după ce l-am ascultat pe Harrison Ford – am ajuns la concluzia că filmul nu este de fapt SF; nu este un basm oniric; este exact ceea ce spunea Harrison: futurism. Impactul filmului Blade Runner va fi pur și simplu copleșitor, atât asupra publicului cât și asupra creatorilor – și, cred, asupra SF-ului ca gen literar. Deoarece scriu și vând lucrări științifico-fantastice de treizeci de ani, aceasta e o chestiune de oarecare importanță pentru mine. Cu toată sinceritatea trebuie să spun că domeniul nostru s-a deteriorat treptat și constant în ultimii câțiva ani. Nimic din ceea ce am realizat, individual sau colectiv, nu se compară cu Blade Runner. Nu este escapism; este super realism, atât de curajos, crud și detaliat și autentic și al naibii de convingător, încât, după emisiune, „realitatea” obișnuită de azi mi s-a părut palidă prin comparație. Vreau să spun că este posibil ca voi toți împreună să fi creat o formă nouă și unică de expresie grafică, artistică, nemaivăzută până acum. Cred că Blade Runner va revoluționa concepțiile noastre despre ceea ce este science-fiction și, mai mult, ce poate fi.
Permiteți-mi să rezum astfel. Literatura science-fiction se complace încet și ineluctabil într-o moarte monotonă: se încrucișează în familie, este derivativă și învechită. Dintr-o dată ați venit voi, unele dintre cele mai mari talente existente în prezent, iar acum avem o nouă viață, un nou început. Cât despre rolul meu în proiectul Blade Runner, pot doar să spun că nu mi-am imaginat că o lucrare de-a mea, sau un set de idei ale mele ar putea fi escaladate la dimensiuni atât de uluitoare. Viața și munca mea de creație sunt justificate și completate de Blade Runner. Mulțumesc… și va fi un succes comercial grozav. Se va dovedi invincibil.
Apărarea Occidentului nu poate ignora mizanscena realității sumbre; numai împreună pot convinge mințile nesigure.
O bună parte din text este reprodusă din cartea Înșiră-te iarăși mărgărite, capitolul Înregimentare în Europa cui.