Observații pe marginea unui articol recent din Contributors
Adela Toplean i-a descifrat pe conservatori.
Prima parte a articolului „Despre claritatea morală” prezintă contextul autohton al popularizării expresiei „claritate morală”. Autoarea observă o tendință de abuzare a acestei sintagme, îndeobște de către persoane cu moralitate îndoielnică și scopuri care nu pot fi descrise drept caritabile. Nu de puține ori purtătorii stindardului clarității morale îl agită din apele tulburi ale interesului personal.
Apoi se purcede la construirea unui enunț general bazat pe deducții în beneficiul ideii centrale. Aceasta afirmă că între conservatori și progresiști nu există deosebire în aspirații, sau de atitudine fundamentală, deoarece și unii și alții urmăresc „eliminarea totală a unui rău anume, totdeauna precis identificat în ceva sau cineva, despre care se crede că împiedică realizarea perfecțiunii. În termeni concreți, vorbim, de fapt, despre eliminarea opiniilor dizidente (dimpreună cu cei care le emit) și suprimarea posibilităților alternative de a trăi, simți și gândi public în marginea unei cauze anume. Vorbim, adică, de un spirit totalitar.”
La concluzie se ajunge pornind de la o senzație personală: comandamentul clarității morale ar semăna „izbitor de mult cu comandamentul corectitudinii politice”. „Mi se pare că sunt simetrice”, adaugă autoarea, deci conservatorii și progresiștii „deși aparțin unor tradiții politice diferite, nu mai produc de multă vreme efecte diferite. Deși opuse, ele” – claritatea morală și prerogativul egalității – „se manifestă azi printr-unul și același temperament politic”.
Claritatea morală și corectitudinea politică (inclusiv obsesia egalității) sunt într-adevăr comandamente ale conservatorismului, respectiv progresismului, dar aceasta e singura asemănare: sunt idei centrale ale unor sisteme complet diferite. Este o asemănare de importanță, nu și de conținut. A deduce de aici „același temperament politic” este cel puțin superficial. Și da, interesul pentru claritate morală și interesul pentru egalitate produc efecte diferite (urmează și exemple).
Care conservatori reprezentativi din România, Europa, Marea Britanie sau SUA susțin eliminarea opiniilor dizidente (dimpreună cu cei care le emit) și suprimarea posibilităților alternative de a trăi, simți și gândi public în marginea unei cauze anume, astfel promovând un spirit totalitar? Mihail Neamțu la noi? Erik von Kuehnelt-Leddihn, Chantal Delsol sau Ryszard Legutko în Europa? Tradiția conservatoare britanică, iar mai către noi Margaret Thatcher, Roger Scruton și Daniel Hannan? Cine din SUA: Russel Kirk, William F. Buckley, Ronald Reagan, Thomas Sowell? Furnizați exemple edificatoare, altfel afirmațiile respective rămân o vânare de vânt (sau o batere de câmpi).
Cât de similari sunt conservatorii și progresiștii?
Ketanji Brown, confirmată de senatul american ca viitoare judecătoare a Curții Supreme, a admis că este incapabilă să definească cuvântul „femeie”, deoarece nu are nicio specializare în biologie. Ea a recurs la acest subterfugiu imbecil deoarece anterior fusese întrebată ce părere are despre faptul că atleți născuți bărbați pot participa în competiții feminine după ce primesc tratament hormonal. A decis să escamoteze diferența biologică dintre bărbat și femeie pentru a nu călca în strachina ideologiei transgender. Niciun conservator, chiar fără diplomă în biologie, nu confundă bărbatul cu femeia și nu consideră că este normal și drept ca bărbații, furajați hormonal sau nu, să participe la competiții atletice feminine.
Progresiștii susțin avortul nelimitat și nediscriminatoriu, până la momentul nașterii. 49 de senatori Democrați au votat recent în favoarea unui proiect de lege federală care să instituționalizeze avortul până în luna a noua, fără a lua în considerare viabilitatea fătului și fără a cere vreun motiv solicitantei de avort. Propunerea a căzut, dar ilustrează perfect mentalitatea progresistă. Pe 5 aprilie 2022 legislatura progresistă din statul California a promulgat o lege care inițial decriminaliza terminarea vieții unui copil în perioada „perinatală”, indiferent de motiv, adică în primele 30 de zile după naștere. Această prevedere a fost îngrădită în urma protestelor din partea organizațiilor pro-viață, dar au fost menținute altele, cum ar fi interzicerea urmăririi penale a mamei sau persoanei care o ajută să cauzeze moartea unui făt sau nou-născut, dacă are loc în urma unor vătămări produse când acesta se afla în pântec. Vătămările includ un avort ratat, consumul de droguri, sau chiar o bătaie din partea partenerului, dacă femeia refuză să depună plângere la poliție. Progresiștii susțin infanticidul, pe când conservatorii recunosc dreptul inalienabil la viață, inclusiv al nenăscutului. Conservatorii caută să limiteze avortul, discriminând între avortul pentru protecția mamei (rar) și avortul ca accesoriu indispensabil pentru femei (foarte frecvent). Așadar cine adoptă un spirit totalitar și suprimă?
Orașele americane administrate de progresiști (Partidul Democrat) se degradează continuu. Mizerie, infrastructură șubredă, proliferarea oamenilor fără adăpost și al dependenților de droguri, omucideri, acte de violență și furturi, toate în creștere. Philadelphia, Cleveland, Detroit, Baltimore, Los Angeles, San Francisco, Chicago, Seattle sunt exemple de eșec progresist. La fel și exodul californienilor către Texas și Florida, state administrate într-un spirit mai conservator.
Articolul se încheie sentențios: „În morală, atingerea clarității e o iluzie; e infirmată de religii, de realitate și de bunul simț. Exercitarea ‘clarității morale’ e realmente posibilă doar cu vărsare de sânge.” Fals. Decalogul din Biblie cuprinde porunci care transmit oamenilor claritatea morală a Creatorului. Să nu ucizi, să nu furi, să nu preacurvești, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta sunt imperative rânduite în sens absolut, nu relativ la circumstanțe sau capacitatea cognitivă a individului. Contrar convingerii din citatul anterior au existat și există oameni care au pus și pun în practică aceste comandamente fără vărsare de sânge.
Autoarea mai susține că oamenii obișnuiți, dincolo de politicieni și alte persoane publice, au o atitudine rezervată și ironică față de claritatea morală, „le e cu totul străin perfecționismul moral”. Observația este validă pentru situațiile în care omul de rând se confruntă cu declamații sforăitoare de asemenea natură, mai ales când între vorbele și faptele emitenților există decalaje stânjenitoare. Însă războiul din Ucraina arată că și oamenii obișnuiți se îndeletnicesc cu clarificarea morală. Cele două modalități complet opuse de înțelegere a războiului – Rusia îndreptățită să invadeze și Ucraina îndreptățită la apărare – arată că publicul găsește justificări morale pentru fiecare dintre cei doi combatanți. Publicul caută o semnificație morală a conflictului și se confruntă cu două interpretări diferite, dintre care numai una este adevărată și pe cale de afirmare1. Iată un exemplu de claritate morală în devenire, cu largă participare de mase.