Eric Zemmour, un candidat controversat la președinția franceză
Portretul standard oscilează între năpârcă extremistă și izbăvitor al națiunii. Zemmour este însă mai inteligibil din perspectiva realităților franceze decât din perspectiva unor categorii facile.
Reportaj Reuters, preluat de NBC News, despre o recent anunțată candidatură la alegerile prezidențiale franceze de anul viitor:
PARIS — Comentatorul de extremă dreaptă Eric Zemmour a declarat marți că va candida la alegerile prezidențiale din Franța de anul viitor, confirmând ambițiile sale politice după ce a fost cap de afiș al știrilor timp de săptămâni, cu comentarii provocatoare despre imigrație.
Zemmour, un fost jurnalist condamnat pentru incitare la ură, a devenit principalul candidat pentru a o înfrunta pe Marine Le Pen, liderul partidului mai consacrat de extremă-dreapta Adunarea Națională, pentru un loc în al doilea tur împotriva președintelui Emmanuel Macron.
În două paragrafe scurte ați fost informați în mod obiectiv și deontologic despre noul concurent al lui Macron. Extremist de dreapta, comentarii provocatoare despre imigrație, incitare la ură, condamnat, din aceeași tagmă cu altă extremistă de dreapta. Diverse permutări ale elementelor din această litanie formează portretul robot distribuit de întreaga presă.
Cazierul presei consemnează amenda de 10.000 euro remisă lui Zemmour pentru afirmația făcută la televizor în 2011, conform căreia majoritatea traficanților de droguri din Franța sunt negri sau arabi. Altă filă consemnează amenda de 3000 euro din 2018, primită pentru comentarii nepermise și stigmatizante asupra unei presupuse invazii islamice asupra Franței. În prezent se derulează un proces care i-a fost intentat după ce în septembrie 2020 a spus, cu ocazia unei dezbateri televizate, că toți minorii neacompaniați care sosesc ilegal în Franța sunt hoți, ucigași și violatori. Interpelat de moderator, Zemmour a revenit și a recunoscut că nu poate fi vorba despre toți. Dezbaterea a avut loc câteva zile după ce un refugiat de 18 ani originar din Pakistan a atacat cu satârul trecătorii de pe strada Rue Nicolas Appert, rănind grav doi. Pakistanezul sosise în Franța ca minor neacompaniat câțiva ani mai devreme și ceruse azil politic. Conform propriilor declarații, acesta urmărea să-i pedepsească pe angajații revistei Charlie Hebdo pentru retipărirea caricaturilor cu profetul Mahomed inițial publicate de Jyllands-Posten în 2005. Redacția Charlie Hebdo luase această decizie pentru a marca începerea procesului intentat atacatorilor islamiști din 2015, care au ucis 12 persoane.
Eric Zemmour a fost investigat în total de 16 ori pentru remarcile sale incorect politice despre imigrație și islam. În cazierul presei acestea sunt consemnate drept „incendiare” și „islamofobe”, iar intelectualitatea corect politică și publicul arondat au intrat în fibrilații de când Zemmour și-a anunțat candidatura la președinție. Pe de o parte nu i se acordă nicio șansă reală în fața jupiterianului Macron, pe de altă parte capătă amploare un val de indignare și denunț. Contradicția are o explicație. Eric Zemmour articulează vocea „deplorabililor” francezi.
Să ne întoarcem la Hillary Clinton, care în septembrie 2016 a generalizat în fața unui grup de suporteri: „Știți, ca să generalizez la limită, că jumătate din susținătorii lui Trump i-ați putea încadra în ceea ce eu numesc coșul cu deplorabili. Nu-i așa? [râsete / aplauze] Rasiști, sexiști, homofobi, xenofobi, islamofobi – alegeți dumneavoastră. Din păcate există oameni de genul acesta și el le-a dat proeminență.” În Franța se numește coșul cu periferici. Geograful Christophe Guilluy, autorul cărții „Amurgul elitelor: prosperitate, periferie și viitorul Franței”, examinează fenomenul „vestelor galbene” și observă că revolta din 2018, izbucnită pe urma scumpirii exagerate a benzinei și motorinei (cauzată de mărirea impozitelor) și a măsurilor dure împotriva automobilelor și automobiliștilor, se înscrie într-un fenomen mai larg vechi de decenii: ghetoizarea geografică și culturală crescândă a micului cetățean și a micului antreprenor provincial. Noua geografie socială presupune concentrarea accelerată a oportunităților de muncă și prosperitate în marile orașe. Regiunile dezindustrializate, rurale, orașele mici și mijlocii își pierd dinamismul. Însă exact în aceste locuri – din Franța sau America periferică – locuiește majoritatea muncitorimii. Pentru prima oară în istorie din ce în ce mai mulți lucrători industriali și din sfera serviciilor nu mai trăiesc în centrele unde se desfășoară activitățile economice majore, iar conștientizarea noii realități stârnește un șoc social și cultural. O parte a societății care odată reprezenta un punct de referință cheie pentru lumea intelectuală și politică se percepe acum ignorată și marginalizată. Etosul și preferințele acestei clase inferioare nu mai sunt luate în calcul în ce privește abordarea unor chestiuni existențiale precum definirea identității naționale sau elaborarea de strategii pentru viitor.
Zemmour expune acest conflict mocnit dintre identitatea memorată a Franței cultivată de tagma deplorabililor, perifericilor și anularea ei impusă de către elite. După 1945 intelighenția a început să preia universitățile. Până spre mijlocul anilor 1960 are loc o contraofensivă comunistă în Franța. De Gaulle face o alianță tacită cu rușii pentru a ieși de sub tutela americană și permite răspândirea ideilor comuniste în universități. Influența comunistă se răspândește și în domeniul artelor, în filme, la televiziune. Ideea marxistă devine o abstracție dezirabilă, atrăgătoare datorită retoricii egalitare și a promisiunii de fericire pentru toți, capătă aura unui mesianism social. Cultura marxistă penetrează mințile celor educați și se află la originea revoltelor din mai 1968. Studențimea îmbibată de această ideologie se împotrivea stalinismului și comunismului tradițional, îndreptându-se către un stângism generic (numit de Lenin o “dereglare infantilă”).
Se crează o combinație între egalitarism socio-economic și libertarianism, pe ramura libertariană afirmându-se puternic o componentă feministă. Acest amestec seamănă cu începuturile revoluției din Rusia, înainte de Stalin și gulaguri. După perioada formativă și de solidificare din anii 1960-1970 s-a trecut la post-marxism, un stângism cu idealuri antipatriotice pătruns de cultul victimei: femei, minorități sexuale, negri, popoarele colonizate. Aceste doctrine se impun tot mai puternic în perioada anilor 1980 și se răspândesc în toate sferele societății franceze. Urmează a treia etapă, cea din prezent: woke și cultura anulării. De la criticarea valorilor patriotice, ale familiei, masculinității și paternității se trece la anihilarea lor. Capăt de drum, unde totul trebuie distrus. Criticarea și devalorizarea patriotismului, familiei, masculinității și paternității devin insuficiente, se trece la anihilarea lor. Nu mai este de ajuns să contestezi, să insulți și să ridiculizezi, ca în anii 1970. Astăzi se dorește eradicarea completă, aruncarea în neant a vechilor idealuri. Acest lucru presupune epurarea istoriei franceze și inventarea unei istorii diferite.
Burghezia anihilată de bolșevici este asimilată azi catolicului, bărbatului alb heterosexual, persoanei franceze tipice. Această ideologie se intersectează cu involuția demografică din ultimii 40 de ani. Elitele au acceptat și încurajat imigrația necontrolată din sudul mediteranean predominant arab și islamic. Devine posibilă și dezirabilă schimbarea permanentă a însăși populației franceze.
Zemmour vorbește deschis despre toate acestea.
Probabil ați aflat deja, eroii lui Zemmour sunt Napoleon și De Gaulle. Amândoi au urmărit să restaureze măreția Franței după perioade de eclipsă. Napoleon a reușit, pe când De Gaulle a fost nevoit să accepte constrângerile democrației. Amândoi s-au aflat în conflict cu lumea anglo-saxonă, iar față de marea putere din est, Rusia, au avut reacții opuse. Zemmour se plasează în continuarea lui De Gaulle. În 1966, cu ocazia unei vizite la Moscova, președintele francez a solicitat sovieticilor să se alăture Franței pentru realizarea unei înțelegeri între Vest și Est fără interferența Statelor Unite. Zemmour afișează o preferință1 similară, îndreptată către Rusia lui Putin.
Putin „a restaurat statul, (…) a intervenit în rolul de ultim apărător al creștinilor din Est… el exaltă caracterul rusesc al țării (…), apără suveranitatea națională, familia și religia ortodoxă.” (Le Figaro, 30 august 2013)
În 2013 l-a numit „omul anului” deoarece a acordat azil politic lui Eric Snowden, „omul care a revelat realitatea nebunească a spionajului american” (Eric Zemmour, Un quinquennat pour rien, Albin Michel, 2013, p. 180). „Putin nu este o amenințare la adresa Franței sau Angliei” (ibidem, p. 269).
La scurt timp după anexarea Crimeii, Zemmour propune o „alianță cu Rusia, singura modalitate de a desființa atât mitul unei Europe federale cât și de a ne desprinde în sfârșit de protectoratul american.” (Le Figaro, 20 februarie 2015) De asemenea refuză să condamne bombardamentele rusești din Siria, deoarece „americanii au procedat la fel în al doilea război mondial, pentru a înfrânge Germania și Japonia.” (ibidem, 14 octombrie 2016)
În 2016 îl laudă pe Francois Fillon (prim-ministru în perioada 2007-2012, sub președintele Nicolas Sarkozy) pentru felul în care acesta preferă „șarmul alianței rusești și dialogul cu Iran și Siria lui Assad” și pentru „felul în care se distanțează de occidentul pro-american” (Le Figaro, 4 noiembrie 2016).
În 2017 laudă „Conversații cu Putin”, cartea lui Oliver Stone. (Sean Stone, fiul lui Oliver, începe să lucreze în același an pentru postul de televiziune Russia Today.) În recenzia sa Zemmour evidențiază „analiza strălucitoare și implacabilă [a lui Oliver Stone] asupra NATO, organizație care nu mai are nicio legitimitate după căderea Uniunii Sovietice și care mereu caută un dușman pentru a perpetua hegemonia americană.” Zemmour descoperă „conotații amintind de De Gaule” în cartea lui Oliver Stone (Le Figaro, 2 noiembrie 2017).
Îl laudă pe Régis Debray pentru demascarea politicilor americane abjecte, în urma cărora Franța și Europa au devenit „o colonie americană” (Le Figaro, 22 noiembrie 2018).
Pentru noi și est-europeni în general, care am cunoscut cu vârf și îndesat „binefacerile” Rusiei și Uniunii Sovietice, acestea sunt declarații rușinoase și extrem de îngrijorătoare. Pentru Zemmour reprezintă o preferință geopolitică destul de comună în Franța, începând cu De Gaulle și terminând (deocamdată) cu Macron.
La fel de comună, pentru Franța, este viziunea sa economică și de guvernare. Zemmour este un protecționist și dirigiste, adept al conducerii centralizate, al intervenționismului luminat, spre deosebire de ideea anglo-saxonă a libertăților individuale inviolabile și a liberalismului economic. El deplânge stingerea industriei și implicit a clasei de lucrători industriali și agricoli emancipați care au format în mod tradițional coloana vertebrală a economiei franceze, dizlocați treptat de o masă incoerentă trăind din ce în ce mai precar și înstrăinată cultural, social, geografic și educațional de locuitorii prosperi, înalt calificați și multiculturali ai marilor metropole. Zemmour favorizează un stat asistențial puternic și ferit de abuzurile imigranților.
Este un critic al Uniunii Europene, mai ales din perspectiva unei Uniuni în care Franța apare eclipsată de Germania.
Dintre toți candidații la președinție – Emmanuel Macron, Marine Le Pen, Jean-Luc Mélenchon (stângistul din partea mișcării La France Insoumise), Anne Hidalgo (socialiști), Yannick Jadot (verzi), Valérie Pécresse (republicani) – Zemmour apare drept cel mai redutabil débatteur, pregătit să discute fără menajamente despre problemele țării.
O președinție Zemmour are potențialul de a schimba atitudinea guvernamentală față de imigrația nelimitată, islam, sinuciderea economică sub forma absolvirii de păcatul carbonic, caterisirea deplorabililor și astfel să zdruncine nomenclatura paneuropeană. Vorba unui prieten și tovarăș de drum de peste ocean: „Change (we can believe in)”. Ar putea veni și pe contrasens.
Eric Zemmour în cuvintele altora și în cuvintele proprii
Ce spun alții despre Zemmour – reportaj din noiembrie realizat la Paris de ziarul britanic The Telegraph.
Zemmour despre convingerile sale – Înregistrare din luna mai pentru conferința organizată de Institutul Dunării de la Budapesta, la care au participat James Lindsay, Rod Dreher, Charles Cooke și Dave Rubin.
Exemplele următoare sunt documentate în articolul Zemmour sau fascinația față de Putin, en.desk-russie.eu