Ce rost are?
Jemanfișismul este opțiunea fiecăruia și virtutea nimănui.
Am observat recent o postare pe Facebook care a dispărut între timp1. Probabil că autorul a șters-o, însă ideea de bază era următoarea: ce scop are să te agiți din cauza războiului din Ucraina fiind departe de conflict și fără nicio posibilitate de a influența desfășurarea acestuia? Nu este cumva doar o formă de semnalizare a virtuții, un exercițiu retoric de auto-băgare în seamă? Persoana respectivă nu dispută faptul că Rusia este agresorul.
Mi-am adus aminte de România comunistă și o resemnare creativă întâlnită nu de puține ori, justificând supunerea sau indiferența prin următorul raționament: ce rost are să te agiți din cauza tâmpeniilor care se petrec când nu ai nicio posibilitate de a schimba ceva? Nu este mai bine să-ți vezi de ale tale și să nu intri în colimator? Persoanele respective nu întrețineau iluzia că sistemul comunist ar fi bun la origine dar prost aplicat și nu întrețineau nici speranța că viitorul urma să fie mai breaz. Mirarea se împletea cu dezamăgirea și făcea loc unei interogații acuzatoare. Nu cumva vrei doar să te dai rotund și de aceea nu vezi cum bravada ta inutilă îi amenință pe ceilalți?
Bancurile și luatul în derâdere, inclusiv pe seama Tovarășului, erau tolerate și chiar discret încurajate. Bășcălia, spumoasă dar în anumite limite, avea un rol important de supapă și circ; pâinea devenise oricum rară. Altfel era întâmpinat cel care critica într-adevăr regimul sau îl înjura din inimă. Spectrul reacțiilor baleia între stinghereală temătoare și turuială moralizatoare desprinsă din propaganda oficială. Asta e vrajă de turnător, concluzionau nu puțini. Aceea era însă talpa necoruptă a țării, mult mai mică decât cealaltă talpă a supunerii, lingușelii și căpătuielii. Acolo se refugiase conștiința românilor, atâta cât mai rămăsese. Deceniile de comunism au fost una dintre cele mai mari năpaste din istoria noastră și singura împotrivire statornică a venit dinspre puținii oameni cu instinct moral intact. Lupta câștigată de fiecare dintre ei împotriva depravării propriei conștiințe a fost văzută ca o extravaganță donquijotescă de mulți dintre contemporani. Totuși această conștiință colectivă a minorității îndărătnice a învins comunismul în cele din urmă. Ea a fost “mămăliga care a explodat“, un procent minuscul din populație. Dacă era după intelectualitate sau masele supuse coabitarea cu Răul ar fi continuat.
Într-adevăr, dispoziția de a observa că “împăratul e gol”, sau în prezent că “țarul e gol”, nu aduce victorii militare sau de alt fel. Totuși cei care protestează împotriva raptului rusesc - invazia țării vecine și propaganda oferită drept justificare - nu fac ceva inutil și nu vă pun în pericol. Reafirmă doar un termen desuet numit “claritate morală“, altfel spus țin viu contrastul dintre curaj și lașitate și dintre Bine și Rău în contextul prezent. Infamia Rusiei nu poate fi spălată de nimic și nu ar trebui trecută cu vederea.
Închei cu o observație pentru nelămuriți, sceptici, sau predispușii la sarcasm ori miștocăreală. Rămâneți indiferenți sau fiți agasați, este opțiunea voastră, dar nu puteți fi și drepți în același timp. Mulțumiți conștiințelor treze măcar în gând, vă ușurează de o responsabilitate morală și implicit vă înlesnesc un trai confortabil în cuibul lui je m'en fiche.
Mulțumesc cititorului care a reperat o captură grafică a postării șterse. Autorul este Robert Gabriel Ciobanu.