TRADUCERE - Capitalism, socialism și naționalism, lecții din istorie

Urmează traducerea unui eseu al istoricului britanic Niall Ferguson. Ca de obicei la acest autor, subiectul este tratat într-un mod erudit și incitant.

Pesimismul lui Joseph Schumpeter

Joseph Schumpeter era un pesimist. „Poate capitalismul să supraviețuiască?” întreba el în cartea sa Capitalism, socialism și democrație din 1942. Răspunsul său a fost clar: „Nu. Nu cred că poate.” El a pus apoi și a răspuns la o a doua întrebare: „Poate socialismul să funcționeze? Desigur, se poate.”

Poate că pesimismul economistului originar din Austria se datora pur și simplu faptului că el preda la Harvard. (Schumpeter, care structural era conservator, ostil programului New Deal instaurat de Roosevelt și alergic la keynesianism, se săturase de coconul vieții universitare de la Harvard și se gândea serios să se mute la Yale în ajunul celui de-al doilea război mondial.) Însă Schumpeter a prezentat patru motive plauzibile datorită cărora credea că perspectivele socialismului vor fi mai strălucitoare decât cele ale capitalismului în a doua jumătate a secolului al XX-lea, chiar dacă în același timp și-a arătat puternica preferință pentru capitalism în discuția sa ironică despre socialism.

În primul rând, a sugerat el, cea mai mare forță a capitalismului – propensiunea pentru „distrugerea creatoare” – este și o sursă de slăbiciune. Distrugerea poate fi procesul care elimină ceea ce este învechit și favorizează apariția noului, dar tocmai din acest motiv nu poate fi niciodată îndrăgit în mod universal. În al doilea rând capitalismul însuși tinde spre oligopol, nu spre concurență perfectă. Cu cât puterea economică devine mai concentrată, cu atât sistemul devine mai greu de legitimat, în special în America, unde „afacerile mari” tind să se confunde cu „monopolul”. În al treilea rând capitalismul „creează, educă și subvenționează interese legitime în cauzarea de tulburări sociale” – în special în rândul intelectualilor. (Aici este notabilă experiența sa de la Harvard. Schumpeter știa despre ce vorbește.) În sfârșit, Schumpeter a observat că socialismul este irezistibil din punct de vedere politic pentru birocrați și politicienii democratici.

Ideea că socialismul va prevala asupra capitalismul era o perspectivă destul de răspândită – în special la Cambridge, Massachusetts, unde preda Schumpeter. Ea a persistat pe întreaga perioadă a celui de-al doilea război mondial. „Economia sovietică dovedește că, în pofida a ceea ce credeau numeroși sceptici, o economie socialistă de comandă poate funcționa și poate prospera” a scris Paul Samuelson, elevul lui Schumpeter, în ediția din 1961 a manualului său de economie – o afirmație care încă mai aparea în ediția din 1989. Cartea influentă a lui Samuelson a inclus, pe parcursul mai multor ediții, și un grafic în care se estima că produsul național brut al Uniunii Sovietice îl va depăși pe cel al Statelor Unite la un moment dat între 1984 și 1997. Ediția din 1967 sugera că marea depășire ar putea avea loc încă din 1977. Apoi graficul a fost actualizat în 1980, ca să arate că depășirea se va produce până în 2002–2012. Apoi a fost abandonat fără fanfară după ediția din 1980.

Samuelson nu a fost în niciun caz singurul cercetător american care a făcut această greșeală. Alți economiști din anii ’60 -’70 – în special Campbell McConnell și George Bach – erau atât de siguri de creșterea economică sovietică, încât dovezi ale eșecului acestui model erau în mod repetat puse pe seama unor evenimente dinafara sferei de control socialiste, cum ar fi „vremea rea”. De exemplu manualul lui McConnell care, între 1960 și edițiile sale din 1990, a estimat mai mult sau mai puțin constant PIB-ul SUA ca fiind dublu față de cel al URSS, în ciuda faptului că el insista, de asemenea în aceeași perioadă, asupra faptului că economia sovietică ar fi avut o creștere aproape dublă față de cea americană. Manualul lui Lorie Tarshi a fost cel mai criticat (de William F. Buckley, printre alții) pentru felul binevoitor în care trata planificarea economică, în ciuda faptului că autorul a fost mai realist în ce privește estimarea creșterii economice sovietice. Utilizarea necritică a cadrului simplist de „frontieră a posibilităților de producție” – în care toate economiile fac, în esență, o alegere între armament și alimentarea populației – a fost motivul principal pentru tendința de supraestimare a performanței sovietice. De exemplu, chiar și în 1984, John Kenneth Galbraith insista că „sistemul rusesc reușește deoarece, în contrast cu economiile industriale occidentale, se folosește pe deplin puterea sa de muncă.” Economiștii care distingeau realitatea mizerabilă a economiei planificate, cum ar fi G. Warren Nutter de la Universitatea din Virginia, erau extrem de puțini – aproape la fel de rari ca istoricii, precum Robert Conquest, care au scos în evidență enormitatea crimelor sistemului sovietic împotriva propriilor cetățeni.

Opinia majorității, exemplificată de Samuelson și Galbraith, a fost desigur greșită. În ciuda pesimismului lui Schumpeter, capitalismul a supraviețuit tocmai pentru că socialismul nu a funcționat. După 1945, conform estimărilor lui Angus Maddison, economia sovietică nu a fost niciodată mai mare de 44 la sută din cea a Statelor Unite. PIB-ul sovietic a fost, până în 1991, sub o treime din PIB-ul SUA. Tendința experților americani în informații a fost de a exagera amploarea succesului sovietic. Dar cei care au vizitat Uniunea Sovietică nu puteau să nu observe inferioritatea sistemului sovietic. Henry Kissinger a remarcat dorința aproape naivă a lui Leonid Brejnev de a-i impresiona pe oaspeții săi americani în mai 1973, când a fost gazda unei delegații diplomatice americane la Zavidovo, rezervația de vânătoare din nord-estul Moscovei a comitetului central de partid. Brejnev i-a invitat pe Kissinger și colegii săi la cină la vila sa de protocol unde, în cuvintele lui Kissinger, „în primul rând a căutat să impresioneze, cu mândria unui antreprenor care reușise prin propriile mijloace. M-a întrebat cât de mult ar costa o astfel de locuință în Statele Unite. Am ghicit, fără tact și greșit, patru sute de mii de dolari. Fața lui Brejnev a căzut. Asociatul meu Helmut Sonnenfeldt era mai priceput din punct de vedere psihologic: două milioane, a corectat el – și probabil mult mai aproape de adevăr. Brejnev, calmat de răspuns, strălucea.”

Mai mult, începând cu anul 1979, chiar termenul „socialism” a intrat într-un declin, cel puțin în lumea vorbitoare de engleză. A scăzut și utilizarea termenului „capitalism” – întrucât cei doi termeni erau oarecum interdependenți, apărând adesea pe aceeași pagină – dar nu la fel de mult. Această evoluție a fost o inversiune umilitoare a sorții. Socialismul condusese din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până la mijlocul anilor 1920 și din nou în anii 1960 și 1970.

Originile socialismului și capitalismului

Termenii „capitalism” și „socialism” își au originea în revoluția industrială britanică. Așa cum a afirmat economistul Torstein Veblen din Chicago, capitalismul din secolul al XIX-lea a fost un sistem autentic darwinist, caracterizat prin mutație aparent aleatoare, speciație ocazională și supraviețuire diferențiată. Cu toate acestea, tocmai volatilitatea piețelor mai mult sau mai puțin reglementate create de revoluția industrială a provocat consternare între mulți contemporani. Până la înregistrarea unor progrese semnificative în sănătatea publică, rata mortalității în orașele industriale a fost clar mai mare decât în ​​mediul rural. Mai mult de atât, noul „ciclu de afaceri”, departe de a avea un caracter de regularitate, a fost marcat de crize periodice de suprainvestiții industriale și de panică financiară, astfel încât acestea au făcut, în general, o impresie mai puternică asupra oamenilor decât avansul treptat al ratei medii de creștere a economiei. Deși revoluția industrială a îmbunătățit în mod evident viața pe termen lung, pe termen scurt părea să înrăutățească lucrurile.

Intelectualii, după cum a observat Schumpeter, nu au încetat să atragă atenția asupra acestei părți umbrite. Una dintre ilustrațiile lui William Blake pentru prefața sa la Milton prezenta, printre alte imagini sumbre, o figură cu piele întunecată ținând în mână un mănunchi de fire de bumbac însângerate. Londra, pentru compozitorul Richard Wagner, era „Visul lui Alberich devenit realitate – Nibelheim, stăpânirea mondială, exploatare, muncă, pretutindeni senzația opresivă de abur și ceață”. Imaginile infernale ale fabricilor britanice l-au inspirat să înfățișeze tărâmul subteran al piticului din Das Rheingold, devenit și unul dintre marile leitmotive ale întregului ciclu al inelelor, prin ritmul insistent și de staccato al mai multor ciocane.

Drapat în mantia literaturii și filosofiei germane, filozoful scoțian Thomas Carlyle a fost primul care a identificat ceea ce apărea drept neajunsul fatal al economiei industriale: faptul că a redus toate relațiile sociale la ceea ce el numea „epicentrul banilor”, în eseul său intitulat „Trecut și prezent”.

Lumea dă năvală cu o animare atât de înfocată pentru a face și produce din ce în ce mai multe lucruri încât nu mai are timp să se gândească la împărțirea salariilor; și pe acestea le-a lăsat în plata legii celui mai puternic, a legii cererii și ofertei, a legii laissez-faire și altor legi nelalocul lor și contra-legi. Noi îi spunem Societate și ne vedem mai departe de treabă profesând deschis cea mai categorică separare și izolare. Viața noastră nu mai are un caracter mutual folositor ci mai degrabă a ajuns, ascuns sub legi de război denumite „concurență echitabilă” și așa mai departe, o ostilitate reciprocă. Am uitat complet și pretutindeni de faptul că plata în numerar nu este relația de temelie dintre ființele umane… Nu este unica legătură dintre oameni – nici pe departe! Mai adânc, mult mai adânc decât legile cererii și ofertei, există Legi și Obligații la fel de sacre ca viața omului în sine.

Această sintagmă – „epicentrul banilor” – i-a plăcut atât de mult fiului unui avocat evreu apostat din Renania încât el și prietenul său, moștenitorul unei fabrici de bumbac din Wuppertal, au preluat-o în „manifestul” pe care l-au publicat în ajunul revoluțiilor din 1848.

Fondatorii comunismului, Karl Marx și Friedrich Engels, au fost doar doi dintre mulți alți critici radicali ai societății industriale. Realizarea lor a constat în conceperea primului plan coerent pentru o ordine socială alternativă. Marxismul, în esență un amestec între filosofia lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, care a reprezentat procesul istoric ca fiind dialectic, și economia politică a lui David Ricardo, care a postulat diminuarea profiturilor pentru capital și o lege „de fier” a salariilor, a preluat repulsia lui Carlyle la adresa economiei industriale și a înlocuit o nostalgie cu o utopie.

Marx însuși era un individ odios. Un milog șleampăt și un polemist redutabil, îi plăcea să se laude că soția sa era „baronesa von Westphalen”, dar nu s-a sfiit să procreeze un fiu nelegitim cu servitoarea lor. Singura dată când a solicitat un loc de muncă (în funcția de funcționar feroviar) a fost respins, deoarece scrisul său de mână era atroce. A încercat să joace la piața bursieră, dar s-a dovedit a fi o nulitate în domeniu. În consecință, pentru cea mai mare parte a vieții, el a depins de stipendiile primite de la Engels, pentru care socialismul era un hobby de seară, împreună cu vânătoarea de vulpi și alergatul după fuste. Slujba sa de zi era să conducă una dintre fabricile de bumbac, din Manchester, ale tatălui său (al cărui produs brevetat era cunoscut sub numele Diamond Thread). Niciun om din istorie nu a mușcat mâna care l-a hrănit cu mai mult entuziasm decât Marx a mușcat mâna regelui bumbacului.

Esența marxismului consta în credința că economia industrială era sortită să producă o societate intolerabil de inegală, împărțită între burghezie, proprietarii de capital și un proletariat fără mijloace. Capitalismul, se stipula, cere în mod inexorabil concentrarea capitalului în mâini tot mai puține și reducerea celorlalți la o sclavie salarială, ceea ce înseamnă doar „acea parte a mijloacelor de subzistență care este absolut necesară pentru a-l menține pe lucrător în existență ca forță de muncă.” În capitolul 32 al primului tom al Capitalului (1867) Marx a profețit inevitabilul deznodământ:

Creșterea sărăciei, opresiunii, sclaviei, a degradării și exploatării se produce odată cu scăderea constantă a numărului de magnați capitaliști, care uzurpă și monopolizează toate avantajele acestui proces de transformare; dar odată cu aceasta crește și revolta clasei muncitoare.
. . . .
Centralizarea mijloacelor de producție și socializarea muncii ating un punct în care ele devin incompatibile cu învelișul capitalist. Acest înveliș este străpuns și sfâșiat. Bate clopotul de înmormântare al proprietății private capitaliste. Expropriatorii sunt expropriați.

Nu este o coincidență faptul că acest pasaj are o calitate wagneriană, în parte Amurgul zeilor și în parte Parsifal. Dar, când a fost publicată cartea, marele compozitor nu mai era influențat de spiritul din 1848. În schimb cântecul „Internaționala” al lui Eugene Pottier a devenit imnul marxismului. Pe o muzică scrisă de Pierre De Geyter, cântecul îndemna „masele înrobite” să lase deoparte „superstițiile” religioase și loialitatea față de națiuni și să pornească un război împotriva „hoților” și complicilor lor, tiranilor, generalilor, prinților și nobilimii.

Înainte de a identifica unde au greșit, trebuie să recunoaștem unde au avut dreptate Marx și discipolii săi. Inegalitatea a crescut ca urmare a revoluției industriale. Între 1780 și 1830 producția pe muncitor în Marea Britanie a crescut cu peste 25 la sută, dar salariile au crescut abia cu cinci la sută. Proporția venitului național care se îndrepta către procentajul de vârf al populației a crescut de la 25 la sută în 1801 la 35 la sută în 1848. Aproximativ 9 la sută din populația Parisului era clasificată în 1820 drept „proprietari și rentieri” (persoane care trăiesc din investițiile lor și dividente), iar acest segment deținea 41% din averea înregistrată la acea vreme. În 1911 cota lor crescuse la 52%. În Prusia, ponderea veniturilor celor mai bogați 5% a crescut de la 21% în 1854 la 27% în 1896 și la 43% în 1913. Este clar că societățile industriale au devenit din ce în ce mai inechitabile pe parcursul secolului al XIX-lea. Aceasta a avut consecințe previzibile. Cu ocazia epidemiei de holeră din 1892 din Hamburg, de exemplu, rata mortalității pentru persoanele cu un venit mai mic de 800 mărci anual a fost de treisprezece ori mai mare decât cea pentru persoanele care câștigau peste 50.000 de mărci.

Nu era nevoie să fii un intelectual pentru a rămâne consternat de inegalitățile societății industriale. Robert Owen, proprietarul de fabrici născut în Țara Galilor, a avut în vedere un model economic alternativ bazat pe producția cooperatistă și comunități utopice, precum cele pe care le-a fondat la Orbiston, în Scoția, și New Harmony, în Indiana SUA. Cuvântul „socialism” în sensul său modern apare pentru prima oară într-o scrisoare adresată lui Owen de către Edward Cowper în 1822. O femeie neidentificată se arătase a fi, spune Cowper, „bine adaptată pentru a deveni ceea ce prietena mea Jo. Applegath definește drept socialist.” Owen însuși a argumentat, cinci ani mai târziu, că „întrebarea principală… între economiștii politici moderni și comunionști sau socialiști se referă la modul de proprietate asupra capitalului: dacă este mai folositor să fie individual sau în comun.” Termenul de „capitalism” și-a făcut debutul într-o publicație engleză în aprilie 1833 – în ziarul londonez „The Standard” – în sintagma „tirania capitalismului”, parte a unui articol despre „consecințele nefaste ale celui mai mare blestem care poate exista printre oameni, anume o putere monetară prea mare în prea puține mâini.” Cincisprezece ani mai târziu ziarul „Caledonian Mercury” s-a referit cu o aversiune similară la „acel torent năvalnic al capitalismului și al iubitorilor de bani, care amenință țara noastră cu ororile unei plutocrații”.

Cu toate acestea revoluția anticipată cu nerăbdare de Marx nu s-a materializat niciodată – cel puțin nu acolo unde trebuia se desfășoare, în țările industriale avansate. Marile răsturnări din 1830 și 1848 au fost mai degrabă un rezultat al creșterilor pe termen scurt al prețurilor la produsele alimentare și al crizelor financiare decât al polarizării sociale. Riscul de revoluție a scăzut pe măsură ce productivitatea agricolă s-a îmbunătățit în Europa, pe măsură ce ocuparea forței de muncă industrială a crescut și amploarea ciclului de afaceri a scăzut. În loc să se contopească într-o masă săracă, proletariatul s-a împărțit în „aristocrații ale muncii” cu abilități profesionale și un lumpenproletariat cu vicii. Primii au favorizat grevele și negocierile colective în locul revoluției și astfel au obținut salarii reale mai mari. Cei din urmă au favorizat ginul. Clasa muncitoare respectabilă avea sindicate și cluburi de bărbați muncitori. Zurbagiii frecventau spectacolele de varieteu și participau la bătăi de stradă.

Prescripțiile Manifestului Comunist erau în orice caz neatrăgătoare pentru lucrătorii industriali cărora le erau adresate. Marx și Engels au cerut abolirea proprietății private; desființarea patrimoniilor dobândite prin moștenire; centralizarea creditului și a comunicațiilor; instituirea proprietății de stat asupra tuturor fabricilor și instrumentelor de producție; crearea de „armate industriale pentru agricultură”; abolirea distincției între sat și oraș; desființarea familiei; crearea „comunității femeilor” (schimbarea de neveste între bărbați); și desființarea tuturor naționalităților. În schimb liberalii de la mijlocul secolului al XIX-lea doreau guvern constituțional; libertate de exprimare, a presei și de întrunire; o reprezentare politică mai largă prin reformă electorală; comerț liber și, acolo unde lipsea, autodeterminare națională. Ei au obținut, în jumătatea de secol după revolta din 1848, o mulțime din aceste lucruri – suficient, oricum, pentru a face ca remediile nesăbuite ale lui Marx și Engels să devină inutile. În 1850 doar Franța, Grecia și Elveția aveau un sistem de sufragiu în care mai mult de o a cincime din populație putea să voteze. Acest număr a crescut la zece țări europene până în 1900, iar Marea Britanie și Suedia nu erau mult sub acest prag. Reprezentarea mai largă a dus la o legislație de care au beneficiat grupurile cu venituri mai mici. Comerțul liber în Marea Britanie a însemnat pâine ieftină, iar pâinea ieftină plus creșterea salariilor nominale datorită presiunii sindicale a însemnat un câștig semnificativ în termeni reali pentru lucrători. Salariile zilnice ale muncitorilor din construcții din Londra s-au dublat în termeni reali între 1848 și 1913. Reprezentarea mai largă a dus, de asemenea, la un sistem de impozitare mai progresiv. Marea Britanie a deschis calea în 1842, când Sir Robert Peel a introdus impozitul pe venit pe timp de pace; până în 1913 rata standard de impozitare era de 14 pence la o liră. Înainte de 1842 aproape toate veniturile fiscale britanice proveneau din impozitarea indirectă a consumului prin taxe vamale și accize, impozite regresive care iau o cantitate proporțional mai mică din venit cu cât cineva este mai bogat. Însă în 1913 o treime din veniturile de stat proveneau din impozite directe pe cei relativ bogați. În 1842 guvernul britanic nu cheltuia aproape nimic pe educație, arte și științe. Dar în 1913 aceste domenii reprezentau 10% din cheltuieli. Până la acel timp Marea Britanie urmase deja Germania în introducerea unei pensii de stat pentru persoanele în vârstă.

Marx și Engels au greșit în două privințe. În primul rând legea lor de fier a salariilor nu există. Bogăția a devenit într-adevăr foarte concentrată sub capitalism și a rămas astfel până în al doilea sfert al secolului XX, dar diferențele de venituri au început să se restrângă pe măsură ce salariile reale au crescut și impozitarea a devenit mai puțin regresivă. Capitaliștii au înțeles ceea ce Marx a ratat: că și muncitorii sunt consumatori. De aceea nu avea rost să încerce să mențină salariile la nivel de subzistență. Dimpotrivă, așa cum în Statele Unite devenea din ce în ce mai clar, nu există o piață potențială mai mare pentru întreprinderile capitaliste decât angajații lor. Departe de a condamna masele la mizerie, mecanizarea producției textile a creat oportunități de angajare tot mai mari pentru muncitorii occidentali – deși în detrimentul filatorilor și țesătorilor indieni – și scăderea prețurilor bumbacului și a altor bunuri a făcut ca puterea de cumpărare a salariilor săptămânale ale lucrătorilor occidentali să crească. Impactul este cel mai bine surprins de explozia divergentă dintre salariile occidentale și non-occidentale și nivelul de trai din această perioadă. Decalajul dintre avangarda industrializată și codașii rurali s-a extins dramatic chiar și în Occident. În Londra, la începutul secolului al XVII-lea, salariile reale ale unui muncitor necalificat nu erau prea diferite de ceea ce câștiga omologul său din Milano. Însă între 1750 și până în anii 1850 londonezii au avansat deosebit de mult. La apogeul marii divergențe din Europa (anii 1840-1850, n. trad.), salariile reale din Londra erau de șase ori mai mari decât cele din Milano. Decalajul a început să descrească odată cu industrializarea Italiei de nord în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, astfel încât în ajunul primului război mondial era mai aproape de un raport de 3:1. Muncitorii germani și olandezi au beneficiat și ei de industrializare, deși chiar și în 1913 erau în urma omologilor englezi.

Lucrătorii chinezi, în schimb, nu au reușit să recupereze. Acolo unde salariile erau cele mai mari, în marile orașe Beijing și Canton, muncitorii din construcții primeau echivalentul a aproximativ 3 grame de argint pe zi, fără nicio creștere în secolul al XVIII-lea și doar o ușoară îmbunătățire în secolul XIX și la începutul secolului XX (în jur de 5-6 grame). A existat o oarecare îmbunătățire pentru lucrătorii din Canton după 1900, dar era minimă; lucrătorii din Sichuan au rămas foarte săraci. Însă între timp echivalentul salarial în argint pentru lucrătorii londonezi a crescut de la aproximativ 18 grame zilnic între 1800 și 1870 la 70 de grame între 1900 și 1913. Dacă ținem cont de costurile pentru întreținerea unei familii, nivelul de trai al lucrătorului chinez mediu a scăzut pe parcursul secolului al XIX-lea. Într-adevăr, subzistența era mai ieftină în China decât în ​​nord-vestul Europei. De asemenea trebuie amintit faptul că londonezii și berlinezii se bucurau de o dietă mult mai variată de pâine, produse lactate și carne, împreună cu cantități abundente de alcool, în timp ce majoritatea asiaticilor estici subzistau pe orez măcinat și cereale cu bob mic. În orice caz, în al doilea deceniu al secolului XX, decalajul dintre nivelul de trai din Londra și Beijing era în jur de șase la unu, comparativ cu doi la unu în secolul al XVIII-lea.

A doua greșeală pe care au făcut-o Marx și Engels a constat în subestimarea calității adaptive a statului din secolul al XIX-lea – în special atunci când se putea legitima ca stat națiune. În contribuția sa la critica filozofiei dreptului lui Hegel, Marx a descris religia prin faimoasa expresie „opium al maselor”. În acest caz putem spune că naționalismul a fost cocaina claselor de mijloc. Și naționalismul a avut parte de proclamațiile sale. Giuseppe Mazzini a fost probabil cel mai aproape de ceea ce s-ar putea numi un teoretician al naționalismului. După cum a observat cu perspicacitate în 1852, revoluția „și-a asumat două forme; chestiunea pe care toți au convenit să o numească socială și problema naționalităților. Naționaliștii italieni din cadrul Risorgimento: s-au luptat… la fel ca polonezii, nemții și maghiarii pentru țară și libertate; pentru o făgăduință înscrisă pe o flamură care proclamă lumii că și ei trăiesc, gândesc, iubesc și muncesc pentru binefacerea tuturor. Ei vorbesc aceeași limbă, au impregnată în memorie înrudirea prin sânge, îngenunchează lângă aceleași morminte, se laudă cu aceeași tradiție și cer să se asocieze liber, fără piedici, fără dominație străină.”

Pentru Mazzini era simplu: „Harta Europei trebuie reînnoită.” În viitor, a susținut el, va fi rearanjată cu limpezime sub forma a unsprezece state-națiuni. Așa ceva era însă mult mai ușor de spus decât de făcut, motiv pentru care modalitățile preferate de exprimare ale naționalismului erau mai degrabă artistice sau gimnastice, decât programatice. Naționalismul funcționa cel mai bine în poezia populară a scriitorilor, precum grecul Rigas Feraios („Este mai bine să trăiești o oră ca om liber decât patruzeci de ani ca sclav”) sau în cântecele emoționante ale fraternităților studenților germani („Santinela de pe Rin stă de strajă drept, ferm și credincioasă”), sau chiar pe câmpul de sport, unde Scoția a jucat cu Anglia în ziua de Sf. Andrei, 1872, în primul meci internațional de fotbal din lume (rezultat: 0-0). Era mai problematic atunci când granițele politice, lingvistice și frontierele religioase nu coincideau, așa cum a fost cazul mai ales în triunghiul fatal al teritoriului dintre Marea Baltică, Balcani și Marea Neagră.

Opt state națiune au obținut fie independența, fie unitatea, între 1830 și 1905: Grecia (1830), Belgia (1830–39), România (1856), Italia (1859–71), Germania (1864–71), Bulgaria (1878), Serbia (1867–78) și Norvegia (1905). Dar în același timp americanii din sud au eșuat în strădania lor pentru statalitate, la fel ca și armenii, croații, cehii, irlandezii, polonezii, slovacii, slovenii și ucrainenii. Ungurii, la fel ca scoțienii, s-au mulțumit cu rolul de parteneri juniori în cadrul unor monarhii duale peste imperii pe care le-au administrat împreună cu națiunea principală. În ceea ce privește popoarele distincte din punct de vedere etno-lingvistic precum romii, sinții, kașubii, sârbii, wendii, vlahii, Székelys, carpato-rusynii și ladinii, nimeni nu i-a considerat în mod serios capabili de autonomie politică.

Succesul sau eșecul în întreprinderea de construire a națiunilor a depins în cele din urmă de realpolitik. Pentru Camillo Benso, contele de Cavour, a fost convenabil să transforme restul Italiei într-un apendice colonial al regiunii Piemont-Sardinia, la fel cum a fost convenabil pentru Otto Eduard Leopold von Bismarck, contele de Bismarck-Schönhausen, să păstreze prerogativele monarhiei prusace, transformând-o în cea mai puternică instituție dintr-un Reich german federal. Cea mai faimoasă frază din romanul istoric din 1958 al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa (Leopardul) – „Dacă dorim ca totul să rămână așa cum este, atunci totul va trebui să se schimbe” – este citată frecvent pentru a rezuma caracterul ascuns conservator al unificării italiene. Însă noile state-națiune nu s-au limitat la a păstra privilegiile prețuite de vechea moșierime. Entități precum Italia și Germania, compuse din mai multe ținuturi și principate, au oferit cetățenilor lor o serie întreagă de beneficii: economii de scară, externalități de rețea, costuri de tranzacție reduse și furnizarea mai eficientă a unor bunuri publice cheie precum justiția și menținerea ordinii publice, de infrastructură și de sănătate. Noile state au putut transforma marile orașe industriale ale Europei, care în mod tradițional erau terenuri propice pentru holeră și revoluție, în orașe unde se putea trăi în siguranță. Înlăturarea mahalalelor, construcția de bulevarde prea largi pentru a mai fi baricadate, bisericile mai mari, parcurile pline de vegetație, stadioanele sportive și, mai ales, mai mulți polițiști – toate aceste lucruri au transformat marile capitale ale Europei, nu în ultimul rând Parisul pe care baronul Georges Haussmann l-a refăcut complet pentru Napoleon al III-lea. Toate noile state aveau fațade impunătoare; chiar și învinsa Austrie s-a reinventat repede ca Austro-Ungaria „imperial-regală”, identitatea sa arhitecturală fiind stabilită în piatra din jurul străzii Ringstrasse din Viena.

Dar în spatele fațadelor exista o substanță reală. Au fost construite școli, pentru a introduce mai bine limbile naționale standardizate în mințile tinere. Au fost ridicate barăci militare, pentru a-i antrena mai bine pe absolvenții de liceu să-și apere patria. Au fost construite și căi ferate, în locuri unde profitabilitatea lor părea îndoielnică, pentru a transporta mai rapid soldații la frontieră, dacă s-ar fi ivit nevoia. Țăranii au devenit francezi sau germani, italieni sau sârbi, în funcție de locul unde s-a întâmplat să se nască.

Sistemul de construire a națiunilor a fost atât de eficace încât atunci când guvernele europene au decis să meargă la război datorită a două chestiuni obscure pentru mulți – suveranitatea Bosniei-Herțegovinei și neutralitatea Belgiei – ele au fost capabile, într-o perioadă de patru ani, să mobilizeze peste 70 milioane de bărbați ca soldați sau marinari. În Franța și Germania în jur de o cincime din populația dinainte de război – aproape 80% dintre bărbații adulți – a ajuns în uniformă militară. Când liderii socialismului european s-au întâlnit la Bruxelles la sfârșitul lui iulie 1914, ei nu au putut face altceva decât să admită propria neputință. O grevă generală nu mai putea opri un război mondial.

Întoarcerea valului

Ceea ce a mai dat o șansă socialismului a fost faptul că naționalismul exacerbat din prima jumătate a secolului al XX-lea a afundat lumea în nu doar unul, ci două războaie mondiale. Fără aceste catastrofe este de neconceput cum atât de mulți devotați ai lui Marx au ajuns la putere în cei șaptezeci de ani după 1917. Cele două războaie mondiale au pledat în favoarea socialismului în multiple moduri. În primul rând păreau să confirme tendințele distructive ale „imperialismului, cea mai înaltă formă de capitalism”, în cuvintele lui Vladimir Lenin. În al doilea rând ele au extins foarte mult rolul statului, care a devenit principalul cumpărător de bunuri și servicii în majoritatea țărilor combatante, creând tocmai genul de economie controlată de stat despre care teoria socialistă susținea că va fi mai bună decât piețele libere. În al treilea rând războaiele au acționat ca un mare nivelator, impunând rate marginale de impozitare foarte mari, controlul salariilor și al prețurilor în moduri care tind să reducă diferențele de avere și de venituri. În al patrulea rând, în 1917, guvernul german a finanțat lovitura de stat bolșevică din Rusia care l-a adus pe Lenin la putere.

Tragedia a fost că aceia care au promis utopie au livrat iadul pe pământ. Conform estimărilor din Cartea Neagră a Comunismului „numărul total al victimelor comunismului a fost între 85 și 100 de milioane” pentru secolul XX în ansamblu. Cea mai mică estimare pentru numărul total de cetățeni sovietici care și-au pierdut viața ca rezultat direct al politicilor lui Stalin a fost de peste 20 milioane, un sfert dintre ei în anii de după al doilea război mondial. Doar Mao, așa cum a arătat Frank Dikötter, este responsabil de moartea a zeci de milioane: două milioane între 1949 și 1951, alte trei milioane până la sfârșitul anilor 1950, 45 de milioane cu ocazia foametei creată de Marele Salt Înainte și mai multe milioane datorită masacrelor revoluției culturale. Chiar și regimurile mai puțin sângeroase ale Europei de Est și-au ucis și întemnițat cetățenii la o scară șocantă. În Uniunea Sovietică 2,75 milioane de oameni erau în Gulag la moartea lui Stalin. După aceea numărul lor a scăzut mult, dar până la sfârșitul sistemului sovietic locuitorii săi au trăit știind că nu există nimic altceva decât propria lor șiretenie pentru a-i proteja de un stat arbitrar și corupt. Alte regimuri comuniste din întreaga lume, inclusiv dictaturile foarte durabile din Coreea de Nord și Cuba, au fost asemănătoare în ce privește sărăcia și suferința pe care le-au impus cu de-a sila asupra propriilor cetățeni.

Diferitele regimuri socialiste nu au putut nici măcar să-și justifice comportamentul criminal oferindu-le celor pe care i-au menajat un nivel de viață mai ridicat decât al acelora care trăiau în capitalism. Dimpotrivă, regimurile socialiste au fost dezastruoase din punct de vedere economic. Colectivizarea agriculturii a redus invariabil productivitatea agricolă. O mare parte din victimele comunismului a pierit datorită foametelor rezultate de pe urma colectivizării forțate din Uniunea Sovietică și China. Coreea de Nord a trecut printr-o experiență la fel de dezastruoasă. Planificarea centrală a fost un eșec mizerabil din motive identificate cu mult timp în urmă de Ludwig von Mises, Friedrich Hayek și Janos Kornai, printre alții. Performanța economică a țărilor strict socialiste s-a înrăutățit în timp din cauza rigidităților și stimulentelor perverse instituționalizate prin planificare.

Dovezile sunt clare. Pe măsură ce diverse țări s-au îndepărtat de politicile socialiste ale proprietății de stat asupra mijloacelor de producție și s-au bizuit mai mult pe forțele pieței, ele s-au descurcat mai bine din punct de vedere economic. Exemplul cel mai izbitor – doar unul dintre mai multe – este acela al Chinei, care a înregistrat un mare salt înainte în ceea ce privește producția economică după ce în 1978 a început să demonteze restricțiile aupra inițiativei private. După prăbușirea „socialismului real existent” din Europa Centrală și de Est în 1989 și dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991, s-a recunoscut pe scară largă („consensul de la Washington”) că toate țările vor beneficia de pe urma reducerii proprietății de stat asupra economiei, prin privatizare și scăderea impozitării. Cea mai mare rată de impozit pe venitul personal a fost redusă în aproape toate țările Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) între mijlocul anilor 1970 și jumătatea anilor 2000.

Ciudata renaștere a socialismului

Până în 2007 socialismul a părut mort aproape peste tot. Doar cei mai pasionați credincioși mai puteau considera Cuba sau Venezuela – mult mai puțin Coreea de Nord – ca modele oferind o viață mai bună decât capitalismul. Socialismul nu a arătat inițial prea multe semne de revenire nici după ce era globalizării și a dereglementărilor s-a încheiat în dezordinea crizei financiare globale. În majoritatea țărilor criza financiară din 2008-2009 a fost mai benefică din punct de vedere politic pentru populiștii Dreptei, ilustrând că, la fel ca în secolul XIX, identitatea națională are tendința de a întrece conștiința de clasă ori de câte ori cele două intră în conflict. Atunci de ce a revenit socialismul în vogă în prezent – și mai ales în America, dintre toate locurile?

Pentru a răspunde la această întrebare este util să ne întoarcem la Schumpeter. Ne amintim că el a susținut, în primul rând, că propensiunea capitalismului către „distrugerea creatoare” este, de asemenea, și o sursă de slăbiciune; în al doilea rând, capitalismul tinde spre oligopol, nu spre concurență perfectă; în al treilea rând, capitalismul „creează, educă și subvenționează un interes particular în tulburările sociale” și anume intelectualii; și, în final, faptul că socialismul este atractiv din punct de vedere politic pentru birocrați și (mulți) politicieni democratici. Toate aceste patru tendințe sunt vizibile astăzi în Statele Unite. Deși factorii de decizie au reușit să reducă volatilitatea producției și rata șomajului după criza financiară – și au reușit în mod deosebit să crească prețurile activelor financiare peste nivelul anterior crizei – pierzătorii din ultimul deceniu au cedat într-o proporție alarmantă sindromului pe care Case și Deaton l-au numit „moartea din disperare”. Câțiva autori au remarcat declinul concurenței care a afectat Statele Unite în trecutul recent, cel mai evident caz – dar nu singurul – fiind sectorul tehnologiei informației, care a ajuns să fie dominat de o mână de companii. Universitățile americane s-au deplasat și mai mult mai spre Stânga față de vremea lui Schumpeter. Și, așa cum Schumpeter ar fi putut anticipa, a apărut o nouă generație de politicieni „progresiști” care flutură promisiunile familiare de a-i jupui pe cei bogați pentru finanțarea unor programe noi de bunătăți „gratis”. Este de remarcat faptul că tinerii americani – dintre care nouă din zece trec acum prin sistemul liceal și universitar stângist al țării – sunt disproporționat de receptivi la aceste promisiuni.

O temere discutată de Hayek în Constituția Libertății se referă la viitorul conflict generațional. „Majoritatea celor care se vor pensiona la sfârșitul secolului”, a scris el, „vor depinde de caritatea tinerei generații. Și, în cele din urmă, nu moravurile ci faptul că tinerii furnizează cadrele de poliție și armată va decide problema: lagărele de concentrare pentru cei în vârstă incapabili să se întrețină singuri vor fi probabil soarta unei generații bătrâne ale cărei venituri depind în totalitate de constrângerea asupra tinerilor.“ Lucrurile nu au evoluat în acest sens. O porțiune semnificativă a americanilor în vârstă este înstărită din punct de vedere financiar – probabil mai înstărită în comparație cu ce vor reuși să acumuleze generațiile tinere acum în toiul vieții lor. Iar poliția și armata nu au devenit agenți ai războiului dintre generații. Cu toate acestea, recenta divergență inter-generațională a atitudinilor față de politicile economice sugerează că Hayek a avut dreptate să-și facă griji din cauza tinerilor.

Alexandria Ocasio-Cortez, deputata în Congres din New York, este adesea înfățișată ca extremistă pentru opiniile socialist-democratice pe care le îmbrățișează. Cu toate acestea sondajele arată că opiniile ei sunt aproape de linia mediană a generației din care ea face parte. Milenialii și generația Z – adică americanii cu vârsta între 18 și 38 – sunt împovărați de împrumuturile pentru studii și datoriile de pe cărție de credit. Viața timpurie a milenialilor a fost marcată de criza financiară și de creșterea economică lentă care a urmat. Este posibil ca în viața ulterioară, în absența unor schimbări majore în politica financiară, să fie puțin probabil să se bucure de același tip de drepturi și facilități de care beneficiază pensionarii actuali. În circumstanțe diferite cei sub 39 de ani ar fi putut fi atrași de ideile de reducere a beneficiilor și programelor sociale ale mișcării Tea Party. În schimb am asistat la un viraj către stânga politică din partea alegătorilor tineri în ce privește aproape toate problemele politice, sau de natură economică și culturală. Cei mai tineri alegători din America sunt și cei mai atrași de socialism, într-o asemenea măsură încât cei sub 25 de ani mărturisesc că îl preferă capitalismului. Acest lucru ar trebuie să fie o preocupare serioasă pentru Republicani, deoarece în zece ani de acum încolo, dacă se mențin tendințele actuale ale populației, generația Z și milenialii vor constitui majoritatea populației americane cu vârstă de vot. Peste douăzeci de ani ei vor reprezenta 62% din toți alegătorii eligibili.

Bineînțeles, depinde ce se înțelege prin „capitalism”. Conform unui sondaj Gallup din 2018, doar 56% dintre americani au o perspectivă pozitivă asupra capitalismului. Cu toate acestea 92% au o opinie pozitivă asupra „întreprinderilor mici”, 86% au o opinie pozitivă asupra „antreprenorilor”, iar 79% au o opinie pozitivă asupra „antreprenoriatului liber”. De asemenea depinde ce se înțelege prin „socialism”. Chestionați de Gallup pentru a defini socialismul, un sfert dintre Democrați (și Republicani) a declarat că înseamnă egalitate; 13% dintre Democrați au considerat că înseamnă servicii guvernamentale, cum ar fi asistență medicală gratuită; cam aceeași proporție crede că socialismul implică existența proprietății de stat. (Aproximativ 6% dintre respondenți credeau că socialismul înseamnă să fii social, inclusiv activitatea de pe rețelele de socializare.) Solicitată de jurnalistul de televiziune Anderson Cooper pentru a-și defini socialismul, Ocasio-Cortez a răspuns: „Ceea ce avem în vedere și exemplele cu care politicile mele seamănă cel mai îndeaproape sunt ceea ce vedem în Marea Britanie, în Norvegia, în Finlanda, în Suedia.” Dar cât de socialistă este Suedia în prezent? Suedia se află pe locul 9 în clasamentul competitivității Forumului Economic Mondial, pe locul 12 în tabelul „Ușurința de a face afaceri” al Băncii Mondiale și pe locul 19 în scara Libertății Economice a Fundației Heritage. Mulți tineri americani par să aibă în minte mai degrabă anii 1970 decât ​​prezentul, atunci când se lasă cuprinși de nostalgia socialismului suedez.

Așadar ce înseamnă socialismul american? Conform unui sondaj de la Harvard, 66% dintre membrii generației Z susțin asistența medicală universală. Ceva mai puțini (63%) susțin un sistem gratuit de educație superioară (colegiile publice și universitățile). Același procentaj susține propunerea lui Ocasio-Cortez de a crea o garanție federală pentru locuri de muncă. Mulți alegători ai generației Z nu fac încă parte din forța de muncă, dar aproape jumătate (47%) susțin „sindicate militante și puternice”. Sprijinul milenial pentru aceste politici este mai mic, dar cu puțin. Deși în teorie tinerii americani sunt precauți în ce privește imixtiunea statului în viața cetățenilor, în realitate ei văd statul drept singura soluție la problemele pe care le percep. Printre cei de vârstă de vot din generația Z, șapte din zece consideră că guvernul „ar trebui să facă mai mult pentru rezolvarea problemelor” și că „are responsabilitatea de a garanta îngrijirea sănătății tuturor”.

Aceste rezultate ale sondajelor sugerează cu tărie faptul că sensul atribuit socialismului de către tinerii americani nu are legătură cu definiția corectă a termenului. Ei nu gândesc că statul ar trebui să preia în stăpânire mijloacele de producție, ceea ce este adevăratul sens al socialismului. Ei aspiră de fapt la politici privind educația și asistența medicală care implică un sistem european de redistribuire la scară mai largă, cu o impozitare progresivă mai mare care să subvenționeze o asistență medicală mai ieftină, sau gratuită, și învățământul superior.

Niall Ferguson

În original . . . .   Capitalism, Socialism And Nationalism: Lessons From History