Academia suedeză a acordat premiul Nobel pentru literatură scriitoarei franceze Annie Ernaux. Ea a fost aleasă pentru „curajul și precizia clinică” a scrierilor sale. Anders Olsson, director al comitetului Nobel pentru literatură, a menționat că Ernaux este „o scriitoare foarte onestă care nu se teme să confrunte adevăruri dificile”. „Ea scrie despre lucruri pe care nimeni altcineva nu le menționează, de exemplu despre avortul ei, gelozia ei, experiențele pe care le-a avut ca amantă abandonată și așa mai departe. Vreau să spun experiențe de viață cu adevărat dure. Ea transpune în cuvinte aceste experiențe care sunt foarte simple și izbitoare. Cărțile ei sunt scurte, dar cu adevărat mișcătoare.”
Cea mai bine vândută operă este romanul autobiografic „Passion simple”, publicat în 1993. Aceleași evenimente care stau la baza romanului au fost reluate sub formă de jurnal intim în „Se perdre”, carte publicată în 2001 oferind o perspectivă mai amănunțită. Este vorba despre un episod amoros din viața autoarei, către sfârșitul anilor 1980, când s-a îndrăgostit de un diplomat rus căsătorit de la ambasada sovietică din Franța. Ea avea 48 de ani, el 35. Ea împătimită după literatura lui Cehov și Turgheniev, el un cercetător sârguincios al Rusiei din perioada napoleoniană. Așa am putea crede dacă luăm drept reper premiul Nobel, dar în realitate e vorba despre cu totul altceva: sex normal, oral și anal. Singura observație memorabilă îl descrie pe amant: „Fute. Bea vodcă. Vorbește despre Stalin.” În rest pornografie cu precizie clinică și angoase de artistă nesătulă.
În ce privește sentimentele politice madam îndrăgește comunismul. Pe amantul rus l-a cunoscut la Leningrad, cu ocazia unei vizite din 1988. Intelectualii ei preferați sunt Sartre, Simone de Beauvoir și Camus, în această ordine; primii doi au venerat comunismul. Îl admiră și susține public pe Jean-Luc Mélenchon, așa cum a făcut-o cu ocazia alegerilor prezidențiale din 2012. Iar acest politician francez, care la rândul său îi admiră pe Hugo Chavez, Fidel Castro și a candidat la președinția Franței susținut de partidul comunist, o admiră înapoi.
Annie Ernaux mai bifează o rubrică, antisemitismul. În calitate de susținătoare a mișcării BDS (Boycott, Divest and Sanction) a semnat apelul din mai 2019, în care împreună cu alți o sută de artiști francezi cerea televiziunii franceze să nu transmită concursul Eurovision găzduit la Tel Aviv. În 2018 a semnat o scrisoare deschisă alături de 80 de artiști, condamnând sezonul intercultural dintre Franța și Israel. „Este o obligație morală pentru orice persoană cu conștiință să refuze normalizarea relațiilor cu statul Israel”, se afirma în scrisoare. Ernaux a mai semnat și o cerere de eliberare a teroristului libanez Georges Abdallah, condamnat la închisoare pe viață în urma asasinării din 1982 a atașatului militar american Charles R. Ray și diplomatului israelian Yaakov Bar-Simantov. Scrisoarea îi descria pe Ray și Bar-Simantov drept „agenți Mossad activi”, iar pe Abdallah ca fiind „dedicat cauzei poporului palestinian și împotriva colonizării israeliene”.
Pe de altă parte vă puteți imagina un scriitor talentat, introspectiv, cu „curaj și precizie clinică” dar și cu simpatii naziste, care să fie premiat cu Nobel? Bineînțeles că așa ceva nu se poate întâmpla și foarte bine, dar de ce dubla măsură? Mai ales că această măsură calpă include o bizarerie: antisemitismul, când profesat alături de comunism, devine brusc acceptabil față de antisemitismul profesat în numele nazismului. În mod normal ar trebui repudiat indiferent de ambalaj. Din păcate normalitatea și logica reced în fața prejudecăților, iar comitetul Nobel nu face excepție. Așadar voioși să cântăm:
Hai la lupta cea mare,
Rob cu rob să ne unim,
Literatura
Prin noi s-o făurim!