ȘTIRE - Sursa unui genom ancestral al ciumei a fost localizată în Rusia
Moartea neagră a fost doar începutul. Nenumărate milioane au pierit în acel val groaznic timpuriu – se estimează că 60% din populația Europei a fost nimicită – dar bacteria virulentă responsabilă nu a fost niciodată adusă sub control.
Când epidemia de ciumă bubonică de la mijlocul secolului al XIV-lea a luat sfârșit, ravagiile cauzate de Yersinia Pestis erau departe de a fi încheiate; au continuat încă 500 de ani. Această poveste sumbră, numită a doua pandemie a ciumei, a fost întreținută de focare recurente de infecție și a durat până în secolul al XIX-lea. Dar de unde provine bacilul mortal?
O echipă internațională de oameni de știință a efectuat un studiu nou și a reconstruit 34 de genomuri ale bacilului Yersinia Pestis provenind din dinții a 34 de indivizi care au murit în 10 țări diferite – schițând astfel un fel de arbore genealogic genetic al pestilenței, care se întinde pe o perioadă de timp cuprinsă între secolele XIV și XVII.
Arborele genealogic, care cuprinde rămășițele unor persoane infectate din Anglia, Franța, Germania și din alte părți, relevă o diversificare în timp a obârșiei bacilului, în mai multe clade genetice distincte (o cladă genetică este o ramură a unui arbore filogenetic conținând toate organismele descendente dintr-un strămoș comun). În pofida variației, aceste clade par să aibă o origine comună.
„Descoperirile noastre indică un singur punct de intrare a bacilului în Europa, prin est”, spune geneticianul Maria Spyrou de la Institutul Max Planck, în baza faptului că o anume variantă de Yersinia Pestis pare a fi strămoșul tuturor variantelor care i-au urmat în a doua pandemie de ciumă.
Precursorul, spun cercetătorii, a venit din Rusia, anume dintr-un un oraș numit Laishevo din regiunea istorică Volga, pe baza dovezilor dintr-un eșantion cunoscut sub numele de LAI009.
„Reconstrucția noastră filogenetică arată că eșantionul LAI009 din Laishevo este ancestral pentru variantele ciumei bubonice din sudul, centrul, vestul și nordul Europei, precum și pentru variantele de la sfârșitul secolului al XIV-lea din Londra și orașul Bolgar, despre care s-a scris anterior studiului nostru”, explică cercetătorii.
„Noi interpretăm rădăcina LAI009 drept cea mai veche formă, identificată pînă acum, a tulpinii care a intrat în Europa în timpul valului inițial al celei de-a doua pandemii.”
În reconstrucții de genul acesta concluziile sunt limitate în mod obligatoriu de aria de acoperire a rămășițelor scheletelor umane dezgropate și studiate. De aceea cercetătorii recunosc că este în întregime posibil ca ciuma – în acea epocă istorică cel puțin – să fi avut alte tipuri anterioare, în alte locuri care nu au fost încă suficient cercetate.
„Este posibil ca interpretări suplimentare să fie revelate de descoperirile viitoare referitor la diversitatea neeșantionată din vestul Eurasiei”, spune Spyrou.
În orice caz, odată ce tulpina rusă a devenit predominantă în primele etape ale celei de-a doua pandemii de ciumă, ea s-a ramificat în mai multe forme în secolele următoare. Descendenți moderni ai acestor variante nu au fost niciodată detectați, spune echipa, sugerând că au dispărut.
Cu toate că noile descoperiri nu pot fi cu adevărat definitive în legătură cu strămoșul ciumei bubonice, ele ilustrează totuși cele mai vechi origini genetice cunoscute a ceea ce a devenit o pestilență care a durat 500 de ani – întregind cunoștințele noastre despre un patogen vechi care a existat înaintea morții negre medievale și care aruncă o umbră de amenințare chiar și în prezent.
Nu se poate spune că există o inflație de informații despre acest companion atât de persistent și amenințător pentru umanitate. Dacă trebuie să împărțim planeta cu Yersinia Pestis, atunci avem nevoie de toate informațiile pe care le putem obține.
„Cea de-a doua pandemie a ciumei a provocat cele mai mari niveluri de mortalitate dintre cele trei pandemii înregistrate pînă în prezent”, afirmă cercetătorii.
„Ea servește ca un exemplu istoric clasic de apariție rapidă a bolilor infecțioase, de persistență locală pe termen lung și dispariție ulterioară din motive care nu sunt înțelese în prezent.”
Rezultatele studiului sunt prezentate în revista Nature Communications.