Știința ca o baionetă

Din mijloc de cunoaștere în armă ideologică.

Pentru oricine dotat cu memorie, agerime și mai ales onestitate se arată clar că povestea Coronavirus a devenit o groapă de nisipuri mișcătoare. Ne afundăm în mod implacabil către pragul cel mai de jos al manipulării și arbitrariului. Partea solidă o formează aparatul de stat și agenții săi de influență: presa, specialiștii, masa celor slabi de înger. Partea fluidă o reprezintă știința, strâmbată și aservită unei ideologii a supunerii și fricii. Întrepătrunse, cele două au creat o capcană formidabilă.

Nu este prima oară când un asemenea procedeu – îngemănarea dintre politică înrobitoare și știință trunchiată – este folosit pentru condiționarea societății. Timp de decenii am fost asediați cu discursul unei încălziri globale catastrofice și iminente, a cărei sursă ar fi specia umană. De data aceasta însă procedeul funcționează; pandemia face victime (ca orice pandemie) și există un risc palpabil. Acum s-a ivit ocazia perfectă de a stimula temerile și incertitudinile populației până la nivel de paroxism existențial. A fost instituit un regim de teroare psihologică, a cărui cea mai eficace armă este persuasiunea prin intermediul științei.

Un individ care se încadrează în tipologia omului de știință înregimentat ideologic este Arthur Caplan, profesor de etică biomedicală la centrul medical Langone aparținând Universității New York. A publicat 35 de cărți și peste 800 de articole în jurnale de specialitate. În prezent îi susține pe medicii care refuză să trateze pacienți nevaccinați, proclamă „uitați de viața privată, pașapoartele de vaccinare sunt absolut necesare”, sau propune „să încetăm cu excepțiile de la vaccinare pe motiv religios”. În alte vremuri un asemenea specimen ar fi subscris la bioetica medicală patentată de doctor Mengele.

Metoda științifică înseamnă un proces iterativ de cunoaștere a lumii naturale bazat pe ipoteze falsificabile, testarea lor empirică și dezvoltarea de teorii care se potrivesc datelor la îndemână. Acest proces iterativ include renunțarea la concluzii anterioare pe măsură ce alte explicații ale unui fenomen fizic devin mai verosimile. Mai recent, de când cu epidemia Covid, metoda științifică s-a transformat într-o metodă de control social, prin întreținerea și amplificarea spaimei. Despre acest fenomen vorbește un gânditor lucid în înregistrarea video de mai jos. Matthew B. Crawford este filozof și mecanic de motociclete. A obținut un doctorat în filozofie de la Universitatea din Chicago cu o specializare în gândirea politică antică și lucrează într-un atelier propriu de mecanică pentru motociclete, situat în Richmond, Virginia. Reproduc câteva dintre observațiile sale.

Reporter     Ce ai observat în ultimul an, sau chiar mai devreme?

Matthew Crawford     Problema legitimității politice care planează asupra guvernării prin intermediul experților, o întrebare mai veche, a ajuns la o conștientizare de masă cu ocazia pandemiei, ne preocupă pe toți. Am fost martori la această extraordinară extindere a jurisdicției experților asupra fiecărui domeniu al vieții. Acest lucru implică un transfer de suveranitate de la instituțiile democratice către cele tehnocrate. Cred că implică și ceva mai profund, o delegitimizare a bunului simț ca ghid de acțiune. Avem acum un model destul de proeminent de guvernare prin măsuri de urgență, care se extinde dincolo de pandemie. Rezistența la această tendință este adesea caracterizată drept anti-știință. Cred că dificultatea primară constă în faptul că nimeni nu poate „urmări” cu adevărat știința, deoarece știința nu duce nicăieri. Ea poate scoate în evidență diverse cursuri de acțiune, de exemplu prin cuantificarea riscurilor, poate ajuta la specificarea compromisurilor, dar nu poate alege pentru noi și cred că a pretinde altfel este o modalitate prin care factorii de decizie încearcă să evite responsabilitatea pentru alegerile făcute în numele nostru.

Reporter     Deci face oarecum parte din acest transfer al puterii în sus, către organisme tehnocratice sau de experți, prin care se ocolește discuția politică și în efect se delegitimizează instinctele oamenilor sau intuiția lor naturală cu privire la modul de comportament potrivit.

Matthew Crawford     Da, cred că la bază se află întrebarea dacă „experiența imediată este un ghid adecvat pentru realitate”, iar răspunsul este „da” și „nu”, dar în mod clar există o pasiune înfloritoare printre anumiți actori instituționali din Occident, o pasiune pentru guvernarea în stil chinezesc. Este evident cum unii privesc către China în căutarea unui model de control social.

Cu siguranță vreau să mă întorc la China, dar să explic un lucru: acesta a fost un an ciudat, deoarece mulți se simt pro-știință, în favoarea tuturor descoperirilor minunate pe care ni le-a oferit știința, dar sunt sceptici față de anumite consensuri ale opiniilor științifice și aceste două impulsuri sunt greu de echilibrat.

Reporter     Tu vorbești despre o distincție între știință și științism și mă întreb dacă ai putea explica ce înseamnă asta.

Matthew Crawford     Știința se mândrește cu faptul că este falsificabilă. Acest lucru o deosebește de religie. Intră sub incidența testelor empirice, se expune posibilității de a se afla în eroare. Expune un caracter deschis. Problema apare atunci când știința este presată să funcționeze în regim de autoritate și se dorește incitarea unui anume comportament uman. Atunci știința trebuie să impună certitudine. Ar fi un tip foarte ciudat de autoritate dacă ar insista asupra caracterului provizoriu al propriei sale înțelegeri a realității. Deci știința trebuie transformată în ceva asemănător religiei pentru a îndeplini funcția care i-a fost atribuită, de autoritate. Aceasta este contradicția de bază cu care avem de-a face și pe care eu o numesc științism. Știința ca ideologie, ca o formă cvasi-religioasă de autoritate.

Știința a devenit foarte importantă în perioada celui de-al doilea război mondial și după aceea și a devenit o întreprindere foarte instituționalizată și birocratică, în parte deoarece este nevoie de multe resurse și o colaborare intensă pentru a face știință de vârf.

Tatăl meu era profesor de fizică la Berkely, obișnuia să facă experimente prin casă. El numea asta fizică de bucătărie, genul de investigații pe care le poți duce la bun sfârșit pe cont propriu, sub proprii ochi. În retrospectivă sunt impresionat de faptul că și-a făcut timp pentru așa ceva, în paralel cu munca sa la frontierele fizicii particulelor elementare. Cred că pentru el era o împrospătare intelectuală să facă știință la acea scară intimă, la care lucrurile sunt direct accesibile, fără instrumente mari. Aduce aminte de componenta de cercetare individuală a științei, care se pierde când faci parte dintr-o echipă de sute de oameni.

Aceasta este într-adevăr imaginea pe care o avem despre știință, Galileo urcând în turnul înclinat din Pisa pentru a arunca diverse obiecte și determinând viteza lor de cădere. Mai târziu Galileo a fost adus în fața Inchiziției deoarece enunțase faptul că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Potrivit folclorului a retractat afirmația pentru a-și salva pielea, dar cu ultima suflare a strigat „totuși se mișcă!”. Această anecdotă cristalizează dihotomia cu care ne confruntăm: pe de o parte știința cu devotamentul ei pentru adevăr și pe de altă parte o autoritate, ecleziastică sau politică, iar cele două sunt diametral opuse. Această separare stă în contrast puternic cu prezentul, în care tocmai știința este invocată drept autoritate.

Reporter     Așadar ne-am deplasat din punctul în care se afla tatăl tău – făcând experimente acasă – către o știință în care, așa cum ai menționat, birocratizarea joacă un rol important. Întregul proces de finanțare, al experimentelor corporatiste, au schimbat natura științei în ceva destul de diferit.

Matthew Crawford     Da, știința a devenit în mod inerent o activitate socială în practica sa. De aici decurg anumite implicații. Criza autorității științifice din prezent, adică faptul că opinia publică s-a desprins de expertiza științifică și se afirmă împotriva ei, se datorează discrepanței dintre imaginea idealizată pe care o avem asupra științei, drept o activitate a minții solitare, și realitatea practicării ei. Este instituționalizată, birocratică, așadar inerent politică. Știința politizată este singurul tip de știință care există.

Reporter     Crezi că incarnarea curentă – știința secolului XXI – atrage altfel de oameni? Oameni mai predispuși la gândirea birocratică, sau pe care nu îi deranjează să trimită la nesfârșit cereri de finanțare și să lucreze din greu pentru a obține aprobare din partea marilor instituții internaționale, în timp ce savantul eretic, mai individualist, este mai puțin dornic să facă parte din joc?

Matthew Crawford     Cred că există un proces de auto-selecție. Îți trebuie talent politic ca să construiești un imperiu de cercetare. Pe lângă această auto-selecție există și o formare – intelectuală și de caracter – ce are loc în urma petrecerii timpului într-un astfel de mediu. Orice profesie se reproduce prin formarea de oameni după imaginea ei, astfel încât acest tip de talent politic este ortogonal cu modul de adevăr subiacent al științei. Deci întrebarea este, unde se află stimulentele? Ei bine, dacă sunteți într-o universitate, atunci indicatorul succesului este dat de aducerea de sprijin pentru activitatea de cercetare, nu de contribuția la o înțelegere fundamental nouă asupra realității. Structurile de stimulare nu favorizează latura socială și instituțională și sunt, prin urmare, politice.

Reporter     Ai menționat că sprijinirea cercetării înseamnă bani. Apropo, nu este vorba doar de oamenii de știință, ci și de o mulțime de profesori universitari. Jumătate din ativitatea lor este dedicată încercării de a obține finanțări de la diferite organizații. Aceste organizații neguvernamentale, cum ar fi Fundația Bill Gates, Fundațiile Soros, Clinton, toate aceste mari fundații decid ce anume va merge mai departe ca efort științific. Este aceasta o evoluție pozitivă?

Matthew Crawford     ONG-urile transmit resurse și opiniile lor către organisme științifice care servesc un scop social sau altul. Funcția ONG-urilor este de a converti prioritățile diverșilor oligarhi în monedă politică, prin alchimia expertizei plus epatare moralizatoare, care împreună atrag simpatia opiniei cosmopolite.

Mai jos puteți urmări discuția în continuare, de la minutul 14:06.

Intrată pe mâna ideologilor, știința s-a îngustat pentru a permite acomodarea unei singure explicații și unui singur remediu la o problemă dată. Din competiție de idei s-a transformat în baionetă de lichidat ideile anatemizate de autorități. Novicele primește varianta mai boantă, dar numai bună de altoit după ceafă pe sceptici sau oponenți. Decurge știința instrumentalizată, ca mijloc de întreținere a unui conflict între cetățeni. Această pervertire reprezintă alt semn al derivei civilizaționale.