Război pentru pace
Nu mai da în mine, implora bătăușul lovindu-și victima cu pumnii și picioarele.
Cu mult timp în urmă, când Franța și Germania au invadat Rusia, nimeni nu susținea că invadatorii ar fi luptat pentru pace. Nici măcar Franța și Germania. Acum este diferit. Rusia a invadat Ucraina și Putin pretinde că armata rusă luptă pentru pace. Dacă ucrainenii s-ar lăsa cotropiți ar lupta și ei pentru pace alături de armata rusă eliberatoare, dar așa, opunându-se, luptă pentru război. Este vina lor.
Nu puțini s-au lăsat seduși de această premiză și au asimilat temeinic raționamentele conexe oferite de propaganda rusă. Este aceeași premiză a invadării Ungariei și Cehoslovaciei, două țări care ar fi iscat conflicte destabilizatoare dacă nu ar fi fost pacificate la timp. Dacă armata maghiară sau cehoslovacă ar fi ieșit din cazărmi împotriva tancurilor sovietice am fi avut aceeași situație ca în prezent: o națiune iresponsabilă alegând război în detrimentul păcii.
Președintele Rusiei a oferit justificări ample pentru acțiunea sa, denumită eufemistic „o operațiune specială”. În esență acestea sunt:
Ucraina este o greșeală a istoriei.
Agresivitatea ucraineană.
Rusia se simte amenințată.
Exprimat succint, Rusia se simțea intimidată de o țară agresivă care există din greșeală. Date statistice compilate cu scurt timp înainte de invazie arată cât de amenințător era militarismul ucrainean:
Prima justificare susține că istoria Ucrainei este subordonată Rusiei și că Ucraina nu beneficiază de identitate proprie. Practic nu este nici măcar o țară, susține Putin: „Ucraina nu a avut niciodată propria statalitate autentică. Nu a existat niciodată un stat sustenabil în Ucraina.” Ideea provine din mentalul țarist. Spre deosebire de sovietici, care i-au recunoscut pe ucraineni drept o națiune separată cu limbă proprie și dreptul (strict teoretic) la autodeterminare, motive suficiente pentru recunoașterea unei republici ucrainene în cadrul Uniunii Sovietice, țarii i-au considerat pe ucraineni drept parte integrală a națiunii ruse reprezentând nimic mai mult decât un „mic trib rusesc”, iar limba lor drept un dialect regional al limbii ruse. Istoria Ucrainei este întrepătrunsă cu cea a Rusiei, dar a curs mereu în direcția unei identități proprii, nu de contopire cu ființa vecinilor din est. Autoidentificarea drept ucrainean în loc de rus kievean s-a permanentizat în secolul XIX, în perioada de emancipare a națiunilor europene față de vechile imperii. Putin mai susține că independența Ucrainei nu a fost dobândită de ucraineni ci facilitată de URSS, o greșeală pe care Rusia are datoria să o remedieze. Însă independența nu a fost un cadou; ea a fost obținută în 1991 și recunoscută de numeroase țări, inclusiv Rusia. A spune acum că a fost o greșeală nu are nicio validitate. Din moment ce o țară devine suverană acest lucru nu mai poate fi luat înapoi; regretele ulterioare ale altei țări nu schimbă realitatea și nu pot legitima o intervenție militară.
A doua justificare echivalează Ucraina cu un „agresor”. De exemplu peninsula Crimeea, parte integrală a Ucrainei, ocupată și anexată de Rusia în 2014. Prima oară a fost ocupată și anexată de imperiul rus în 1783. Putin se mai referă și la războiul civil mocnit din estul țării, ignorând faptul că orice stat beneficiază de dreptul inalienabil de a-și apăra integritatea teritorială, mai ales atunci când un vecin intervine susținând forțe separatiste. Putin a mai acuzat Ucraina de genocid și din această perspectivă fantezistă propune ca invazia Rusiei să fie văzută drept o intervenție umanitară.
Justificările prezentate de Putin sunt doar pretexte. Adevăratul motiv ține de nevoia strategică a Rusiei de zone tampon între Marea Baltică și Marea Neagră. Bielorusia este arendată Moscovei, numai Ucraina lăsa flancul vestic descoperit.
Tolstoi a scris „Război și pace”, roman a cărui acțiune se petrece în Rusia. Putin a compus războiul pentru pace și acțiunea se petrece la vecini. Un public numeros nu se mai satură și scandează neutru de pe margine: Jos războiul! Sus pacea!