Barack Obama şi povestea nespusă a socialismului american
În 2016 a apărut filmul Barry, biografia romanțată a președintelui Obama. Biografia neromanțată a fost publicată în 2010, într-o carte care îl plasează în tradiția mișcării socialiste din America.
O caracteristică pregnantă a ciclului prezidenţial american din 2008 a fost tenacitatea presei mainstream de a-l portretiza pe candidatul Democrat drept un politician liberal pragmatic, post-rasial şi post-partizan. În timp ce naraţiunea standard despre trecutul lui Obama a constat într-o litanie sumară a cîtorva elemente bine cunoscute – născut în Hawaii, copilărie în Indonezia, absolvent al Universităţii Columbia şi al Facultăţii de Drept Harvard, organizator comunitar în Chicago şi senator al statului Illinois – alte aspecte din trecut nu au fost puse sub lupă.
Această evaziune a beneficiat de sprijin din partea managerilor de campanie care au refuzat să dea publicităţii o serie de documente din arhiva candidatului cum ar fi cursurile urmate şi notele obţinute la Columbia şi Harvard, precum şi colecţia de documente referitoare la perioada senatorială din legislatura statului Illinois. Curiozitatea mass-media a fost aproape inexistentă, cel puţin comparativ cu energia dedicată investigării candidatei Republicane la postul de vicepreşedinte. Aşa se face că în ziua prezentării la urne electoratul american nu a avut o imagine clară despre caracterul, convingerile şi experienţa de viaţă ale celui care avea să devină cel de-al 44-lea preşedinte american.
Stanley Kurtz a fost unul dintre puţinii jurnalişti care au avut temeritatea de a face lumină într-o serie de capitole controversate ale vieţii lui Obama. Reportajele din revista National Review despre relaţia dintre candidatul Democrat şi William Ayers, ACORN şi activitatea de organizator comunitar în Chicago au devenit suficient de incomode, în august 2008, ca să determine conducerea campaniei Obama să iniţieze un val de intimidare şi discreditare la adresa lui Kurtz şi a producătorilor radio care l-au invitat să prezinte ascultătorilor materiale descoperite în arhiva Universităţii Illinois. Intrigat de rezultatele produse de investigaţiile din 2008 Stanley Kurtz a continuat acest efort de arheologie biografică în 2009, cu intenţia de a publica o carte despre trecutul preşedintelui Obama. Intenţia iniţială nu a fost de a demonstra afiliaţia socialistă a lui Barack Obama, ci mai degrabă de a descrie cît mai amănunţit posibil evoluţia intelectuală, preocupările şi activităţile din trecut ale preşedintelui. Însă această investigaţie i-a furnizat suficient material de arhivă pentru a trage o concluzie neaşteptată: preşedintele Obama a fost şi este un socialist devotat şi implicit un maestru al decepţiei şi avansării unei agende transformatoare a Americii, ale cărei scopuri reale nu au fost dezvăluite publicului.
Radical-in-Chief: Barack Obama and the Untold Story of American Socialism a văzut lumina tiparului în 2010, iar meritul acestei cărţi constă mai ales în realizarea unui tablou complet al mişcării socialist-comuniste americane în a doua jumătate a secolului douăzeci. O înţelegere temeinică (şi în acelaşi timp şocantă) a personajului principal este posibilă numai în cadrul acestui context puţin ştiut şi excelent documentat în cartea lui Stanley Kurtz.
Istoria socialismului american recent începe cu dezmembrarea organizaţiei Students for a Democratic Society (SDS) de la sfîrşitul anilor 1960 şi frământările ideologice care au urmat, ale căror protagonişti au fost pe de o parte facţiunile radicale Weathermen şi New American Movement (NAM), iar pe de altă parte grupurile socialist-democratice care propovăduiau schimbări incrementale.
Primii se declarau în favoarea acţiunii directe (eufemism pentru violenţă şi terorism) şi a tacticilor de confruntare deschisă, cu scopul de a declanşa o revoluţie bazată pe alianţa cu negrii radicalizaţi şi o clasă de mijloc „vigilentă”.
Cei din urmă nu considerau că Statele Unite s-ar fi aflat într-o fază pre-revoluţionară – marile speranţe puse în prăbuşirea sistemului după Watergate şi demisia lui Nixon nu s-au materializat – şi de aceea erau de părere că cea mai bună modalitate de avansare a socialismului era prin dezvoltarea unei reţele grassroots de grupuri de organizare comunitară şi prin cooptarea politicienilor cu înclinaţii de Stînga, pentru a crea presiune asupra corporaţiilor atît de jos în sus (organizatori comunitari) cît şi de sus în jos (politicieni afiliaţi care să legisleze în interesul aliaţilor socialişti). În această viziune schimbarea sistemului are loc treptat, iar metodele constau în crearea de „drepturi” prin asistenţialism economic (în scopul trimiterii publicului pe calea redistribuţiei economice efectuată de stat în numele „justiţiei sociale”) şi prin „reforme nereformiste”, adică pseudo-soluţii la probleme curente care de fapt nu redresează situaţiile deficitare ci le înrăutăţesc, astfel precipitând o criză care ar trebui să deschidă apetitul americanilor pentru implementarea de soluţii declarat socialiste.
Strategia Cloward-Piven este un exemplu clasic în acest sens. Richard Cloward şi Frances Fox Piven, teoreticieni marxişti şi profesori la universitatea Columbia, au formulat acest plan într-un articol din 1966 publicat în revista The Nation. În esenţă ideea lor constă în facilitarea prăbuşirii capitalismului prin crearea condiţiilor de pe urma cărora o mulţime considerabilă de cetăţeni „îndreptăţiţi” la diverse programe de asistenţă guvernamentală ia cu asalt birocraţia de stat şi îşi cere „drepturile” cu agresivitate, astfel împingând societatea spre criză şi colaps economic. Cazul concret citat de Cloward-Piven se referea la crearea unor categorii noi de „îndreptăţiţi” la plăţi generoase de asistenţă socială, care să inunde sistemul cu mai multe cereri decât pot fi procesate. Astfel se formează premiza unui conflict social acut care poate duce la prăbuşirea sistemului sau poate netezi calea adoptării rapide de măsuri economice drastice… adică socialiste.
Stanley Kurtz urmăreşte două fire ce converg în Chicago: ascensiunea organizaţiilor comunitare de sorginte socialistă şi conştientizarea de către Barack Obama a atracţiei pentru o carieră de organizator comunitar, ceea ce l-a determinat să plece din New York spre Chicago.
Primul fir descrie originile organizării comunitare în America drept o îndeletnicire cu rădăcini în anii 1930 şi adesea purtînd amprenta idealurilor socialiste ale fondatorilor iniţiali. Un spaţiu amplu este rezervat încarnărilor recente ale acestui fenomen, în special ACORN şi mai puţin cunoscutele Midwest Academy şi UNO Chicago.
Midwest Academy a fost înfiinţată în 1973, este în funcţiune şi în prezent, iar rolul acestei organizaţii este similar cu Academia Ştefan Gheorghiu din perioada comunistă a României: pregătirea de conducători şi activişti versaţi în ideologia şi propaganda socialistă. Este o fermă de producţie de cadre mari şi mici pentru miriadele de organizaţii „comunitare”, „progresiste”, „feministe”, „pacifiste”, „ecologiste”, etc, răspândite pe teritoriul SUA. Aflăm despre isprăvile unor activişti socialişti deja notorii – William Ayers de exemplu – sau obscuri pentru cititorul nefamiliarizat cu galeria de personaje importante din cercurile socialiste ale deceniilor 1970 şi 1980, cum ar fi Greg Galluzzo, Harry Boyte, sau Heather Booth. Aceştia şi alţii au făcut parte la început din reţeaua organizatorului comunitar şi apoi a politicianului Barack Obama. El s-a folosit de legăturile şi influenţa acestui cerc de cunoştinţe şi colaboratori, iar ei au beneficiat mai tîrziu de fondurile băneşti şi prestigiul puse în slujba cauzei comune de către senatorul şi membrul în diverse comitete executive ale fundaţiilor pe care le-a administrat.
Celălalt fir urmăreşte evoluția intelectuală a lui Obama. Kurtz aminteşte de asocierea din adolescenţă cu comunistul Frank Davis în Hawaii şi marxism-leninismul afişat deschis în perioada studiilor la colegiul Occidental, dar se concentrează asupra perioadei 1983-1985, când Obama a frecventat două sau trei conferinţe socialiste în New York şi a asimilat teologia Black Liberation, fundamentată de James Cone, ceea ce l-a condus în mod firesc spre congregaţia pastorului extremist Jeremiah Wright.
Pe măsură ce Kurtz prezintă această ţesătură complexă de idei, organizaţii şi personaje pivotând constant în jurul dezvoltării de tactici şi strategii socialiste, două lucruri sunt evidenţiate în mod deosebit. Strategia socialistă incrementală modernă presupune mascarea ţelurilor socialiste, în deplină cunoştinţă a faptului că publicul american ar respinge această doctrină dacă i-ar fi prezentată în mod deschis. De aceea învelişul oferit pentru consum public este construit în termeni de pragmatism şi solidaritate intracomunitară şi apelează la impactul emoţional al valorilor americane, pentru a permite un marketing eficient al programelor de schimbare socio-economice propuse electoratului. Scopul real este cunoscut doar cercurilor de planificatori şi organizatori. În al doilea rând Barack Obama a adoptat şi el aceeaşi strategie a decepţiei pentru a ascunde înclinările sale socialiste faţă de cetăţenii obişnuiţi cu care a interacţionat în mod direct, fie recipienţi ai expertizei sale de organizator comunitar, sau ulterior votanţi pe care i-a curtat ca politician în ascensiune.
Demersul lui Stanley Kurtz încearcă să ofere cît mai multe date pentru a facilita răspunsuri competente la întrebările: este preşedintele Obama un socialist şi contează trecutul său?
Kurtz consideră că volumul de probe pe care îl pune la dispoziție indică faptul că Obama a fost un socialist democratic convins şi nu şi-a schimbat vederile nici ca senator şi nici ca preşedinte. Şi da, acest lucru contează în prezent. În fapt este principala motivaţie a deciziilor prezidenţiale majore de pînă acum. Exemplul oferit constă în cea mai mare realizare de pînă acum a preşedintelui Obama, anume legea de socializare a serviciilor de sănătate, sau ObamaCare. Insistenţa cu care Obama a forţat acest proiect în detrimentul popularităţii propriului partid şi al opoziţiei ferme a majorităţii publicului arată că Obama a aplicat fidel principiul efectuării de „reformă nonreformistă”. Aducerea sub controlul statului a unei şesimi din economia americană este un obiectiv cu bătaie lungă, pentru realizarea căruia Obama este dispus să absoarbă şocuri de moment. Aservirea instituţiilor financiare şi remodelarea sectorului energetic după preceptele ideologiei încălzirii globale sunt proiecte în lucru.
Cartea lui Stanley Kurtz este o lectură necesară pentru înţelegerea acţiunilor întreprinse de această administraţie care şi-a propus transformarea radicală a Statelor Unite.
Articole publicate de Stanley Kurtz in anul 2008:
19 martie The Wright Foreign Policy
29 mai Inside Obama’s Acorn
11 august Barack Obama’s Lost Years
18 august Chicago Annenberg Challenge Shutdown?
23 septembrie Obama and Ayers Pushed Radicalism On Schools
23 septembrie Obama’s Challenge
12 octombrie Obama’s Radical Past
3 noiembrie What We Know About Obama