
Este puțin știut, dar muzica de jazz are un public numeros în Japonia. Importat în timpul ocupației americane imediat după al doilea război mondial, jazzul… Așa s-ar putea crede, dar istoria jazzului în această țară începe mult mai devreme.
În perioada 1910-1920 a sporit turismul reciproc între Japonia și SUA și din aceste țări către Manila și Shanghai, iar divertismentul la bordul vaselor de croazieră era asigurat de orchestre interpretând muzică de dans. Când navele japoneze ancorau în San Francisco și Seattle muzicanții debarcau și ei pentru o excursie în oraș, mai ales în căutare de partituri tipărite și discuri. Astfel au învățat foxtrot, ragtime, jazz și alte genuri muzicale la modă. Întorși acasă își câștigau existența cântând prin hoteluri și cluburi de noapte muzica descoperită în aceste călătorii. O altă sursă au reprezentat-o instrumentiștii filipinezi activi în Japonia. Filipine era o colonie americană la acea vreme, expusă direct stilurilor muzicale americane.
Cuvântul jazz intră în conștiința publicului în 1929, datorită coloanei sonore a filmului „Marșul din Tokyo”. După 1923, când Tokyo a fost lovit de un cutremur devastator, numeroși artiști au migrat spre vest, în Osaka și Kobe. Aceste două orașe au devenit centrul jazzului japonez cât timp capitala s-a aflat în reconstrucție. Solourile instrumentale erau lapidare și în consecință melodiile interpretate erau scurte, în parte și datorită unei motivații financiare. Proprietarii saloanelor de dans plăteau numărul de cântece dintr-o seară, iar dansul nu era gratuit: bărbații nu puteau invita o femeie la dans decât prezentând un tichet cumpărat de la o vânzătoare din interiorul localului. De aceea cântece mai scurte însemnau cântece mai multe și rezultau în mai multe tichete de dans vândute. Casele de discuri Columbia și Victor au deschis sucursale în Japonia, comercializând înregistrări ale muzicienilor americani de jazz cât și ale celor mai talentați muzicieni locali.
După al doilea război mondial s-a produs contactul direct cu jazzul american și acest lucru a impulsionat enorm scena locală. Miile de soldați americani staționați în Japonia doreau să se distreze în timpul liber, iar cea mai populară modalitate erau seratele dansante unde cântau formații improvizate de instrumentiști din rândul militarilor. Însă numărul adeseori insuficient de instrumentiști americani însemna completarea unei orchestre de jazz cu muzicanți japonezi. Camioane militare americane se opreau în dreptul stațiilor de tren sau în alte locuri frecventate de instrumentiști autohtoni și un ofițer cobora anunțând „Avem nevoie de câțiva clarinetiști, un trombonist și un toboșar!” Șomajul era ridicat în Japonia postbelică, dar mai puțin răspândit printre instrumentiștii de jazz. Experiența dobândită prin contactul cu inventatorii acestei forme muzicale a produs maturizare și rafinament, ducând la apariția unor artiști precum pianistul Toshiko Akiyoshi sau saxofoniștii Sadao Watanabe și „Sleepy” Matsumoto, apreciați în deceniul 1950 și de publicul american. Numeroși muzicieni de jazz americani și europeni includ în turneele lor concerte în Japonia, mai ales după ce lansează un nou album. Franciza americană Bluenote de cluburi de jazz avea la un moment dat deschise două în SUA și patru în Japonia.
Hiromi Uehara este una dintre cele mai valoroase interprete și compozitoare de jazz din prezent. Din lume, nu doar din Japonia. S-a născut în 1979 și a început să învețe pianul la vârsta de șase ani, iar la opt ani a început să învețe despre jazz de la profesoara Noriko Hikida. Când avea 14 ani a cântat împreună cu orchestra filarmonică din Cehia; la 17 ani l-a întâlnit întâmplător pe Chick Corea în Tokyo și a fost invitată să cânte la concertul său din ziua următoare. Câțiva ani mai târziu s-a înscris la Berklee College of Music din Boston, unde Ahmad Jamal i-a fost profesor. Din 2003 concertează împreună cu formația ei, de obicei un trio, și înregistrează propria muzică.
Un reporter — Sunteți o pianistă de muzică clasică sau de jazz?
Hiromi — Da.
Înregistrarea de mai jos a fost realizată în 2011 cu ocazia unui festival de jazz din Viena. Au acompaniat-o Anthony Jackson la bas și Steve Smith la tobe. Un comentator: „Je découvre cette artiste. Tout simplement géniale. La connexion entre les 3 musiciens est superbe.”