TRADUCERE - Cum s-a arătat marele adevăr
Dezumanizarea și orgia sângeroasă dezlănțuite de comunism nu au corespondent în istorie pentru o perioadă atât de îndelungată. Însă în astfel de condiții extreme se arată „marea furcă a vieții".
Eseul prezentat mai jos este o lucrare cu totul deosebită despre literatura lui Soljenițîn, literatura rusă în general și totalitarismul sovietic, dar în primul rând despre capacitatea incredibilă a sufletului de a găsi adevărul moral în cele mai inumane condiții posibile.
Dezumanizarea și orgia sângeroasă dezlănțuite de comunism nu au corespondent în istorie pentru o perioadă atât de îndelungată de timp. Însă în astfel de condiții extreme se arată „marea furcă a vieții”.
Soljenițîn se întreabă: cât de bine trece moralitatea fără Dumnezeu testul experienței sovietice? Fiecare deținut s-a confruntat, mai devreme sau mai târziu, cu o alegere: dacă să supraviețuiască sau nu cu orice preț. Își va însuși el mâncarea sau încălțămintea unui prizonier mai slab? „Aceasta este marea furcă a vieții de lagăr. Din acest punct drumurile se despart spre dreapta și spre stânga… Dacă o iei la dreapta îți pierzi viața și dacă o iei la stânga îți pierzi conștiința.” Memorialist după memorialist, inclusiv atei ca Evgheniya Ginzburg, raportează că aceia care negau orice dincolo de lumea materială au fost primii care au ales supraviețuirea. Aceștia insistau asupra faptului că idealurile morale înalte nu necesită credință în Dumnezeu dar, când s-a ajuns la situații concrete, morala bazată pe nimic altceva decât convingeri proprii și raționament, oricât de concludente, s-a dovedit extrem de inadecvată sub presiune existențială. În Povestirile de la Kolyma ale lui Șalamov, un narator observă: „Intelectualul devine un laș și creierul îi oferă o ‘justificare’ a propriilor acțiuni. El se poate convinge de orice”, după cum consideră necesar.
Aici este reprodusă prima parte a eseului.
◆
Arhipelagul Gulag, lucrarea în trei volume a lui Aleksandr Soljenițîn pe care unii au numit-o cea mai importantă capodoperă a secolului al XX-lea, este subtintitulată: „Un experiment în investigații literare.” Observați cât de ciudat este acest lucru. Niciun occidental nu ar numi o astfel de lucrare „literară”, de teamă ca nu cumva să-i reducă valoarea documentară. Literatura este un lucru, adevărul altul, nu-i așa? Dar Soljenițîn insistă asupra faptului că absolut tot ce este inclus în cartea sa este strict factual, o afirmație validată după căderea Uniunii Sovietice și deschiderea arhivelor. Ce este atunci literar la această carte? Este de remarcat faptul că Svetlana Alexievici, cea mai recentă câștigătoare din Rusia a premiului Nobel pentru literatură, a produs și ea lucrări literare pur factuale. La acești doi scriitori întâlnim ceva esențial pentru tradiția rusă.
Rușii venerează literatura mai mult decât oricare alții din lume. Când Anna Karenina, romanul lui Tolstoi, a fost publicat sub formă de foileton Dostoievski a fost de părere, într-o trecere în revistă a ultimei versiuni, că „în sfârșit existența poporului rus a fost justificată”. Este greu să ne imaginăm francezi sau englezi, cu atât mai puțin americani, care să presupună că existența lor necesită justificare; însă, dacă ar face acest lucru, cu siguranță nu ar indica un roman. Am menționa noi oare [americanii, n.trad.] iPhone-ul? Dar comentariul lui Dostoievski nu pare deloc ieșit din comun pentru ruși.
De obicei presupunem că literatura există pentru a înfățișa viața, însă rușii vorbesc adesea ca și cum viața există pentru a oferi material literaturii. Bineînțeles că rușii excelează în balet, șah, teatru și matematică. Ei au inventat tabelul periodic al elementelor și geometria non-euclidiană. Cu toate acestea, literatura este pentru ruși o clasă în sine. Însăși sintagma „literatura rusă” emană o aură sacramentală. Cea mai apropiată analogie poate fi statutul Bibliei pentru evreii antici, când încă mai era posibilă adăugarea de cărți la ea.
„Canonul”, un termen aplicat inițial cărților biblice competente și influente, încă poartă o semnificație sacră pentru ruși și nici măcar sovieticii nu au contestat statutul clasicilor din secolul al XIX-lea. Oricine îl denigrează pe cel mai mare poet al Rusiei, Aleksandr Pușkin, este pasibil să fie numit, fără ironie, un blasfemator. Pe Stalin îl considerăm un tâlhar, dar el citea manuscrise literare și uneori a decis ce trebuia publicat. Apelul său telefonic către Mihail Bulgakov, în urma căruia i s-a permis scriitorului suspect politic să continue să lucreze, a luat proporții mitice. Poetul Osip Mandelstam a observat că numai în Rusia este literatura atât de importantă încât cineva poate fi împușcat pentru un poem.
Când americanii caută adevărul despre o perioadă istorică ei apelează la istorici, nu la romancieri, dar în Rusia se presupune că romancierii au o înțelegere mai profundă. Romanul Război și Pace de Tolstoi a contrazis dovezile existente la vremea sa, dar de mai bine de un secol versiunea romanului asupra acelei perioade istorice este considerată ca fiind cea corectă. Motivul constă în faptul că marii scriitori, la fel ca profeții, văd în esența lucrurilor. Și astfel Soljenițîn și-a propus să ajungă la o înțelegere exactă asupra revoluției ruse scriind un roman monumental despre aceasta, intitulat Roata Roșie. El s-a folosit foarte mult de arhive, așa cum ar face orice istoric, iar reprezentarea sa a evenimentelor istorice nu contrazice niciodată documentele. Personajele sale fictive sunt adesea bazate pe oameni reali și sunt întotdeauna plauzibile din punct de vedere istoric. El a surprins dintr-o perspectivă rusă ceea ce nici cel mai bun istoric nu ar fi putut: adevărul. Negarea postmodernă sau relativistă a adevărului a trădat, în opinia sa, întreaga tradiție literară rusă.
Soljenițîn a afirmat cu ocazia discursului său de primire a premiului Nobel: „Scriitorii… pot învinge minciunile! Arta a câștigat și va câștiga mereu în lupta împotriva minciunii… Minciuna se poate împotrivi multor lucruri în această lume, dar nu se poate împotrivi artei… Un cuvânt de adevăr cântărește mai greu decât lumea [conform proverbului rus].” Astfel de afirmații, proclamate de un scriitor care a supraviețuit șapte ani în Gulag, nu erau simplă retorică, așa cum ar fi putut fi dacă erau rostite de un scriitor american – cu condiția ca un scriitor american să poată rosti așa ceva cu o mină serioasă. Ele derivă dintr-o tradiție în care marii scriitori se bucură de un acces aproape mistic la adevăr și poartă responsabilitatea enormă de a-și folosi harul pentru a-l descoperi și exprima.
Nikolai Dobroliubov, un discipol al lui Nikolai Cernișevski, cel mai influent critic literar din Rusia secolului al XIX-lea, a justificat interpretarea „fenomenelor vieții pe baza unei producții literare” argumentând că marii scriitori sunt, conștient sau nu, cei mai mari sociologi.
Nu avem altă cale de a cunoaște… ceea ce începe să pătrundă și să predomine în viața morală a societății decât prin literatură… Autorul-artist, deși nu urmărește să tragă concluzii generale despre starea gândirii publice și a moralității, este întotdeauna capabil să înțeleagă trăsăturile lor esențiale… De îndată ce este recunoscut că un autor-artist posedă talent, așadar capacitatea de a simți și de a înfățișa fenomenele cu o autenticitate similară vieții, această recunoaștere crează motive legitime pentru a lua producțiile sale ca bază de discuție… a epocii.
Bineînțeles că un scriitor nu poate începe cu o teză; el trebuie să se folosească mai degrabă de sensibilitatea sa scriitoricească pentru a intui ceea ce se întâmplă, chiar dacă nu poate înțelege implicațiile. Această sensibilitate și nu abilitatea tehnică îl face un mare scriitor. Deși l-au urât pe radicalul Dobroliubov, Dostoievski și Tolstoi ar fi fost cu siguranță de acord cu el.
Soljenițîn a pretins așadar, prin asumarea rolului de „scriitor rus”, un statut mai puțin comparabil cu acela de „scriitor american” și mai apropiat de statutul unui „profet ebraic”. Unul dintre personajele sale întreabă: „Nu a fost oare întotdeauna înțeles faptul că un scriitor major din țara noastră… este ca un al doilea guvern?” În Rusia, explică Boris Pasternak, „o carte este o halcă gălăgioasă de conștiință fierbinte, aburindă – și nimic altceva!” Literatura pretindea, sub formă de conștiință, o loialitate mai presus de orice. Ea era identitatea unei persoane, chiar și naționalitatea sa. Când scriitorul Vladimir Korolenko, care era pe jumătate ucrainean, a fost întrebat despre cetățenia sa, el a dat o replică faimoasă: „Patria mea este literatura rusă”. Alexievici l-a parafrazat pe Korolenko în discursul ei de primire a premiului Nobel din 2015, atribuindu-și trei patrii: Ucraina mamei sale, Bielorusia tatălui și – „Marea cultură a Rusiei, fără de care nu mă pot imagina”. Prin cultură ea se referea, mai presus de orice, la literatură.
Relația literaturii cu istoria, prima având un acces mai mare la adevăr, se aplica în principiu tuturor disciplinelor preocupate de problemele umane. Cernișevski a explicat:
În acele țări în care viața intelectuală și socială a atins un nivel ridicat de dezvoltare se poate vorbi despre o „diviziune a muncii” între diferitele ramuri ale activității intelectuale. Doar una dintre aceste ramuri este cunoscută la noi [în Rusia, n.trad.]: literatura. Pentru acest motiv… literatura joacă un rol mai mare în viața noastră intelectuală decât joacă literatura franceză, germană și engleză în viața intelectuală a țărilor respective și are o responsabilitate mai mare decât literatura oricărei alte națiuni. Literatura rusă… are datoria directă de a se interesa de genul de subiecte care în alte părți au trecut în competența specială a altor domenii de activitate intelectuală.
Cernișevski a scris aceste rânduri pe vremea când realizările rusești în diverse domenii abia începuseră să se manifeste, dar părerea lui că literatura trebuie „să se intereseze” de toate domeniile culturale explică de ce personajele din romanele rusești se angajează în discuții îndelungate despre tot, de la filozofia limbajului la filozofia istoriei, ca în romanul Doctor Jivago al lui Pasternak, și de la etică și politică la teologie și implicațiile neurologiei, ca în romanele Anna Karenina de Tolstoi și Frații Karamazov de Dostoievski.
Astfel, din aceleași motive, cele mai mari opere ale gândirii rusești, în afară de literatura însăși, iau de obicei forma criticii literare. Contribuțiile remarcabile ale lui Mihail Bahtin la filozofie, lingvistică, psihologie, folcloristică și etică apar în cărțile sale despre Dostoievski, Rabelais și teoria romanului. Pentru a înțelege teologia rusă și filozofia existențială este necesară lectura scrierilor lui Nikolai Berdiaiev despre Dostoievski și a scrierilor lui Lev Șestov despre Cehov. Istoriile intelectuale rusești se concentrează, de regulă, aproape în întregime asupra autorilor și criticilor literari, așa cum nu ar face nimeni în Anglia, unde așa ceva ar însemna omiterea lui Isaac Newton, Thomas Hobbes, John Locke, Adam Smith și Charles Darwin.
Odată ajuns în Occident, Soljenițîn a fost în mod firesc derutat când occidentalii au răspuns cu iritare la seriozitatea sa morală, un atribut care pentru el constituia un element esențial al oricărui autor semnificativ. Lor nu le-a plăcut „cât de strâns mă identificam cu ceea ce am portretizat în cărțile mele. În Occident, în zilele noastre, cu cât autorul este mai rece și mai distant și cu atât o operă literară se îndepărtează mai mult de realitate, transformând-o într-un joc… cu atât se bucură de o apreciere mai înaltă.” Soljenițîn păcătuise atât împotriva normelor literare existente, cât și a „decenței politice”.
Aceiași intelectualii care îl apăraseră cândva pe Soljenițîn l-au condamnat când au descoperit că el nu împărtășea unele dintre părerile lor. Nu se puteau acomoda cu ideea că ei ar avea ceva de învățat dintr-un set de experiențe foarte diferite de ale lor. Nu, nu, doar experiența lui era excentrică, în timp ce a lor reflecta modul în care lucrurile stau cu adevărat! În mod absurd, acest supraviețuitor al lagărelor comuniste de muncă silnică s-a arătat „a fi un inamic al socialismului”. Soljenițîn și-a adus aminte de un comentator canadian de televiziune care “mi-a reproșat că îndrăznesc să judec experiența lumii din punctul de vedere al experienței mele limitate din Uniunea Sovietică și a lagărelor de muncă. Într-adevăr, cât de adevărat! Viața și moartea, închisoarea și foametea, cultivarea sufletului în ciuda captivității trupului: cât de limitate sunt acestea în comparație cu lumea luminoasă a partidelor politice, a cotațiilor de ieri de la bursă, a distracțiilor fără sfârșit și călătoriilor exotice în străinătate!“
Ceea ce l-a deranjat cel mai mult pe Soljenițîn a fost o „surprinzătoare uniformitate de opinie” conform căreia viața ar fi despre fericirea individuală – despre ce altceva ar putea fi? – și că ar fi oarecum nepoliticos să te referi, fără ironie, la „rău”. Mai grav, Soljenițîn a depistat sursa banalizării existenței umane în „noțiunea că omul este centrul a tot ceea ce există și că nu există o putere superioară. Aceste rădăcini ale umanismului ireligios sunt comune lumii occidentale actuale și comunismului, iar acest factor a determinat simpatia atât de puternică și stăruitoare a intelectualității occidentale pentru comunism.” O astfel de simpatie chipurile sofisticată părea, după publicarea Gulagului, cel mult naivitate incurabilă.
Dar nu fusese însuși Soljenițîn un ateu și un comunist? Într-adevăr a fost și Arhipelagul Gulag povestește cum, puțin câte puțin, el și-a schimbat viziunea asupra vieții. Cartea sa nu este doar o istorie, ci și o autobiografie și astfel, deoarece experiența lui fusese împărtășită de atâția alții, Gulagul se manifestă ca o autobiografie colectivă. Eu am fost arestat în acest fel; iată modul în care alții au fost arestați. Eu am suferit acest interogatoriu brutal; alții au avut de suferit de pe urma altor feluri de tortură. Pe măsură ce examinăm evoluția sufletelor în condiții extreme se desfășoară o poveste – sau mai degrabă un mănunchi de povești strâns legate – iar aceste narațiuni pline de tensiune susțin un interes dramatic considerabil. O modalitate prin care cartea își îndeplinește funcția literară este ca un fel de enciclopedie de romane posibile.
Stalin a făcut o remarcă devenită celebră: o moarte este o tragedie, dar un milion este o statistică. Literatura există pentru a ne face să ne imaginăm un milion de tragedii.
Prima descoperire în Gulag, pentru toți prizonierii, era a răului fără precedent, un rău pe care nu și l-ar fi putut imagina vreodată și într-o formă neatenuată. O modalitate prin care Soljenițîn comunică magnitudinea acestui rău este comparându-l cu întruchipările anterioare, în special cu regimul țarist care, în întreaga lume occidentală, era privit ca simbol al opresiunii pure. Soljenițîn reflectă: din 1876 până în 1904, perioadă în care teroriștii ruși au ucis numeroși oficiali de vârf, inclusiv pe țarul Alexandru al II-lea, regimul a executat 486 de persoane, sau 17 anual. Din 1905 până în 1908 – inclusiv perioada revoluției din 1905 – execuțiile au crescut semnificativ, până la 2.200 persoane sau 45 pe lună, înainte de a se opri brusc. Deși teroriștii din acei ani au ucis mai mulți oficiali țariști decât numărul de complotiști executați de regim, o astfel de brutalitate (din partea autorităților) „a șocat sensibilitatea opiniei publice rusești, provocând lacrimi lui Tolstoi și indignare lui Korolenko.” În schimb noul normal, între 1917 și moartea lui Stalin din 1953, a fost de aproximativ 2.200 persoane ucise într-o zi medie.
Soljenițîn citează adesea memoriile revoluționarului R. V. Ivanov-Razumnik, care a comparat detenția sa sub țar cu detenția sa sub sovietici. Interogatoriul nu a implicat niciodată tortura în regimul țarist, în timp ce la sovietici era de rutină. Țarii nu s-au gândit vreodată să aresteze rudele criminalilor: Lenin a rămas liber și a fost acceptat în învățământul superior, deși fratele său mai mare fusese spânzurat pentru rolul său într-o conspirație vizând uciderea țarului Alexandru al III-lea. Sovieticii, în schimb, au construit lagăre pentru „soțiile acuzaților”, iar noțiunea de „membru al familiei unui trădător de patrie” a devenit o categorie infracțională. În unele perioade copiii acestor trădători au fost puși în orfelinate, unde majoritatea au murit, în timp ce în alte orfelinate au fost pur și simplu executați. Țarii nu au efectuat niciodată arestări la întâmplare, dar Stalin a emis cote obligatorii de astfel de arestări pentru fiecare district și Lenin a cerut în mod explicit executarea arbitrară a oamenilor nevinovați, deoarece uciderea nevinovaților, a explicat el, crează o populație terorizată și astfel supusă.
Comentariul lui Soljenițîn despre „lacrimile lui Tolstoi” demonstrează ironia particulară cu care este narat Gulagul. Cea mai apropiată rudă literară a cărții este probabil Declinul și căderea imperiului roman de Edward Gibbon, care este și o capodoperă a istoriei ca ironie tragică. Însă nici măcar Gibbon nu a produs pasaje la fel de mușcătoare ca acesta:
Dacă intelectualilor din piesele lui Cehov, care își petreceau timpul ghicind ce se va întâmpla în douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani, li s-ar fi spus că interogatoriul prin tortură va fi practicat în Rusia după patruzeci de ani; că craniile prizonierilor vor fi sfărâmate între inele de fier; că ființe umane vor fi coborâte într-o baie de acid; că oameni vor fi legați fedeleș în pielea goală, pentru a fi mușcați de furnici și gândaci de pat; că o vergea din fier înroșită deasupra unei lampe de gătit va fi introdusă în canalul lor anal; că organele genitale bărbătești vor fi zdrobite încet sub vârf de cizmă militară; și că, în cele mai norocoase circumstanțe posibile, prizonierii vor fi torturați prin deprivare de somn, vor muri de sete și vor fi bătuți până la terciuire, niciuna dintre piesele lui Cehov nu ar mai fi ajuns la capăt, deoarece toate personajele s-ar fi internat la azilul de nebuni.
Ce fel de oameni au fost acești anchetatori și superiorii lor? Ce le trecea prin minte? Pentru a înțelege răul trebuie să sondăm sufletele făcătorilor de rău, iar istoria rusă a oferit materiale ample. Această întrebare apare frecvent într-un gen literar pe care rușii l-au inventat, romanul lagărelor de prizonieri, începând cu notele înfiorătoare ale lui Dostoievski din Casa morților (1860-1862). Însă până și această experiență pare pozitivă în comparație cu lagărele de muncă ale lui Stalin. Experiența sovietică fără precedent i-a determinat pe memorialiști să se întrebe cum de sunt oamenii capabili de astfel de lucruri, deși regimurile naziste, maoiste, khmer rouge și alte regimuri totalitare care au urmat au făcut aceleași lucruri.
În comparație cu anchetatorii sovietici, observă Soljenițîn, ticăloșii lui Shakespeare, Schiller și Dickens par „oarecum burlești și stângaci pentru percepția noastră contemporană”. Problema este că acești ticăloși admit că sunt răi și recunosc că nu pot trăi decât dacă fac rău. Dar lucrurile nu stau întotdeauna astfel, explică Soljenițîn: „Pentru a face rău o ființă umană trebuie să creadă, în primul rând, că ceea ce face este bun, sau că este un act justificat în conformitate cu legea naturală… este în natura ființei umane să caute o justificare pentru acțiunile sale. ”
De ce atunci, se întreabă Soljenițîn, Macbeth, Iago și alți răufăcători shakespearieni se mărginesc la o duzină de cadavre, în timp ce Lenin și Stalin au ucis milioane? Răspunsul este că Macbeth și Iago „nu aveau nicio ideologie.” Ideologia îl face pe ucigaș și torționar un agent al binelui, „astfel încât el nu aude reproșuri și blesteme, ci primește laude și onoruri.” Ideologia nu a dobândit atâta putere și la o scară atât de mare decât în secolul XX.
Oricine poate ceda ideologiei. Este necesar doar un sentiment al propriei superiorități morale, pentru a fi de partea bună, o teorie care urmărește să explice totul și – acest lucru este crucial – un refuz din principiu de a vedea lucrurile din punctul de vedere al adversarilor sau al victimelor, pentru a nu fi contaminat de punctul lor de vedere malefic.
Dacă ne amintim că totalitariștii și teroriștii se consideră războinici în slujba dreptății, atunci putem înțelege cum se face că li se alătură și oameni buni. Lev Kopelev, inspirația reală pentru personajul lui Soljenițîn numit Rubin, descrie cum a plecat de tânăr în mediul rural pentru a ajuta la impunerea colectivizării agricole. Politica bolșevică a inclus înfometarea forțată a câtorva milioane de țărani, iar Kopelev descrie modul în care a fost capabil să confiște puțina hrană rămasă „de la femei și copii care încă respirau dar cu ochii goi, fără viață și cu burțile dilatate, devenite albastre”, în convingerea arzătoare că el construia socialismul. Alte memorii din această perioadă descriu cum unii comuniști fideli și-au dat seama în cele din urmă de ceea ce făcuseră. În acest fel experiența sovietică a inspirat o renaștere a literaturii de convertire, iar Gulagul lui Soljenițîn, care detaliază propria schimbare a autorului de la bolșevic la creștin, este un exemplu primordial.
Gary Saul Morson