TRADUCERE - Canada expune conflictul central al timpurilor noastre
Statul își reprimă cetățenii, a devenit o organizație pentru sine și împotriva oricărei tentative de existență în afara sa.
Regimul Trudeau a pornit contraofensiva: a decis înnăbușirea cu forța a protestului de la Ottawa, prin instituirea stării de urgență. Doi organizatori ai protestelor, Chris Barber și Tamara Lich, au fost arestați ieri.
Într-un echivalent tehnocratic al trimiterii minerilor în Piața Universității, băncile canadiene au primit ordin să revoce accesul celor implicați în proteste la propriile conturi bancare. Măsura are efect; cel puțin un participant a decis să renunțe, de el depind membrii familiei și angajații săi.
Ca justificare a măsurii luate în privința embargoului bancar, liberalii au invocat și o analiză a CBC, televiziunea de stat finanțată tot de ei din banii plătitorilor de taxe și impozite.
Statul își reprimă cetățenii, a devenit o organizație pentru sine și împotriva oricărei tentative de existență în afara sa.
◆
Confruntarea lui Justin Trudeau cu camionagiii canadieni este probabil cel mai important eveniment al pandemiei Covid – nu din cauza rezultatului final, oricare ar fi acesta, ci din cauza a ceea ce simbolizează. Surprinde tensiunile dintre imperativele concurente ale epocii, într-un microcosmos perfect: libertate comparativ cu securitate; domnia legii comparativ cu guvernanța flexibilă „reactivă”; prioritățile muncitorilor comparativ cu acelea ale burgheziei Zoom; nevoia de interacțiune umană în lumea reală și de apartenență comparativ cu promisiunile unei splendide izolări online; trăirile omului de rând, care știe unde doare, comparativ cu clasa de experți profesioniști care nu știe nimic în afară de ceea ce poate fi exprimat printr-o formulă.
În plus oferă o perspectivă care ne ajută să vizualizăm un conflict mult mai profund, mult mai vechi, de o amploare mult mai mare – unul care stă nu numai la baza conflictelor din era Covid, ci chiar a modernității în sine. Pe de o parte statul, care încearcă să controleze întreaga societate. Pe de altă parte surse alternative de autoritate – familia, biserica, obștea, întreprinderea, gospodăria și individul uman însuși.
Statul a purtat timp de secole un război surd împotriva acestor concurenți și i-a determinat să se conformeze voinței sale. A realizat acest lucru nu prin metode conspirative sau strategie deliberată, ci doar prin urmărirea obsesivă, pe parcursul a generații de lideri politici, a unui singur scop: legitimitatea. Guvernele și alte organe ale statului își derivă legitimitatea și astfel poziția de conducere prin convingerea populației că ele sunt necesare.
Reușesc acest lucru prin sugestia că, în lipsa intervenției lor, lucrurile vor merge prost; lăsați în voia lor oamenii obișnuiți vor avea de suferit. Familia, biserica, obștea, întreprinderea, gospodăria, individul uman – acestea sunt inadecvate sarcinii de a asigura bunăstarea umană. Numai statul este echipat pentru a îndeplini această sarcină, deoarece numai statul poate menține populația educată, sănătoasă, în siguranță, prosperă și mulțumită. Datorită acestui lucru numai statul este îndreptățit să se folosească de forță – și numai aceia care guvernează statul sunt apți să conducă.
Logica acestui argument este scrisă cu majuscule în răspunsul la Covid din lumea dezvoltată. Ce ne va menține „în siguranță?” Bineînțeles că nu surse tradiționale de alinare, cum ar fi biserica sau familia. Bineînțeles că nu indivizii, în care nu putem avea încredere că se vor comporta responsabil, sau că pot evalua riscurile pe cont propriu.
Nu – este doar statul, mai întâi cu carantina, apoi cu distanțarea socială, obligativitatea măștii, programele sale de vaccinare și, în ultimul timp, obligativitatea vaccinării și a „pașapoartelor”. Doar puterea statului este cea care protejează și salvează. Din moment ce numai statul ne poate izbăvi el este și singura sursă legitimă de autoritate – împreună, desigur, cu liderii săi.
Imaginea statului drept mântuitor este în mod evident falsă și absurdă, având în vedere cele întâmplate în ultimii doi ani. Însă oricât de fals și absurd ar fi, acesta rămâne subtextul din spatele tuturor politicilor anti-Covid. Justin Trudeau trebuie să-și extragă legitimitatea de undeva pentru a-și menține puterea. Și animalul politic din el simte că o poate obține prin etalarea statului canadian (cu el însuși la cârmă, desigur) ca fiind singurul lucru care separă publicul canadian de suferință și moarte.
Statul este acela – în acest caz prin obligativitatea de vaccinare – care protejează și izbăvește. În lipsa lui, continuă raționamentul, populația ar suferi și ar muri în timp ce Covid-ul și-ar face de cap. Logica politică este implacabilă. Pentru un om ca Trudeau, fără principii în afara convingerii că el este singurul apt să guverneze, există o singură cale de urmat. Insistă asupra ideii că statul este singurul care protejează și izbăvește și că orice îi stă în cale – atenție, camionagiii – trebuie așadar să fie strivit sub călcâiul său.
Camionagiii reprezintă la rândul lor tot ceea ce statul disprețuiește mai mult. Ei dețin o putere socială și politică care este independentă de stat și, prin urmare, formează una dintre sursele alternative de putere pe care statul le urăște și de care se teme. Această putere nu derivă dintr-o instituție dominată de camionagii, ci pur și simplu din statutul lor în rândul a ceea ce voi numi clasa de răzeși – aproape ultimul bastion al autosuficienței și independenței într-o societate modernă precum Canada.
Într-o economie dezvoltată majoritatea claselor profesionale – doctori, cadre universitare, profesori, funcționari publici și altele asemenea – își obțin veniturile și statutul, integral sau parțial, direct sau indirect, de pe urma existenței statului. Dacă nu sunt funcționari publici statutul lor se bazează pe un dispozitiv de reglementare pe care numai statul îl poate edifica și pune în aplicare. Acest lucru este adevărat și pentru proletariat, care de multe ori depinde aproape în totalitate de stat pentru satisfacerea nevoilor sale. Membrii acestor clase nu reprezintă nicio amenințare la adresa legitimității statului, deoarece au nevoie de stat. În consecință statul le tolerează existența cu plăcere – și, într-adevăr, își dorește ca întreaga societate să fie predispusă în acest sens. O populație care se bazează în întregime pe stat este una care nu va pune niciodată la îndoială necesitatea creșterii puterii sale și, prin urmare, a capacității sale de a-și fortifica propria legitimitate.
Dar prinși la mijloc se află acei oameni, răzeșimea modernă, care își obțin veniturile din surse private, asemeni comercianților individuali, proprietarilor de mici afaceri sau angajaților din IMM-uri. Independenți, considerând autosuficiența drept o virtute și bazându-se mai degrabă pe ei înșiși și pe relațiile lor cu ceilalți decât pe stat, acești oameni moderni reprezintă o barieră naturală în calea autorității statului. Ei nu au nevoie de el. Ei își câștigă existența prin utilizarea unor abilități și aptitudini pe care alții le prețuiesc și pentru care plătesc pe piața liberă.
Indiferent dacă există sau nu, statul nu are importanță pentru succesul lor – și foarte frecvent le stă în cale. Aceștia sunt genul de oameni care, văzând o problemă, tind să își dorească o soluționare pe cont propriu. Și sunt exact genul de oameni care doresc să decidă singuri dacă să ia un vaccin și, în general, să evalueze cu mintea lor riscurile legate de sănătate în general.
Statul modern a purtat un război ascuns și neîncetat împotriva acestui gen de oameni. La fiecare pas încearcă să le reglementeze afacerile, să le restrângă libertatea și să le confiște prosperitatea. Mereu există un motiv pretins „bun” pentru toate acestea, dar în realitate contribuie la o diminuare neîncetată a independenței și forței lor. Nu este întâmplător faptul că ei sunt descriși în limbajul britanic drept „mijlocul stors” – striviți așa cum sunt între subclasa care depinde de asistență socială, pe de o parte, și profesioniștii cu guler alb care își extrag bunăstarea, direct sau indirect, de la stat.
De asemenea nu este întâmplător faptul că acești răzeși moderni și-au văzut reprezentarea politică diminuată treptat pe parcursul ultimei sute de ani, în orice societate dezvoltată doriți să numiți; politicienii pe care ei i-ar alege ar fi mai degrabă interesați să scoată statul din drum, iar stimulentele politicienilor moderni înclină toate în direcția opusă. Interesul acestora se leagă de creșterea inexorabilă a puterii de stat, pentru că de aici derivă legitimitatea lor.
Disprețul lui Justin Trudeau față de camionagii este prin urmare autentic și profund. El nu îi percepe drept un obstacol în calea politicii Covid sau o potențială amenințare la adresa sănătății publice. Nici măcar el nu ar putea fi atât de prost încât să creadă că are vreo importanță dacă acești oameni se vaccinează sau nu. Nu: el îi identifică cu o barieră în calea forțelor care îi garantează viitorul său politic, legat de amploarea din ce în ce mai mare a autorității guvernamentale și oportunitatea de a-și susține propria legitimitate, care derivă din prima.
Disprețul lui este depășit doar de frică, deoarece își dă seama, cu siguranță, că autoritatea lui este subțire ca un strat de napolitană. Legitimitatea este o lamă cu două tăișuri. Dacă nu reușește să înăbușe revolta camionagiilor, atunci întregul edificiu pe care se sprijină autoritatea sa – de cârmaci al statului canadian și pretinsa sa capacitate de a proteja populația de rău – se va prăbuși.
Prin urmare acest conflict nu este despre Covid, este unul existențial. Contează dacă acești camionagii câștigă sau pierd? Nu. Contează ceea ce eforturile lor ne-au dezvăluit despre relația dintre stat și societate în 2022.
David McGrogan