Arta statului cu nasul în carte
Arta postmodernă în două ipostaze din sudul și nordul Europei. Nimic nu se dorește mai vrednic de a fi luat în seamă decât mediocritatea pompoasă.
În urmă cu câțiva ani, mai precis în 2015, a avut loc un incident amuzant cu ocazia unei expoziții de artă contemporană ținută la Roma.
O femeie de serviciu a descoperit într-una din sălile expoziției un maldăr de sticle goale și pahare aruncate alandala printre nenumărate bucățele de hârtie de diferite culori, mici și rotunde sau în fâșii lungi, care se împrăștie la baluri sau petreceri. Era noapte și femeia și-a închipuit că un grup de petrecăreți clandestini și-a făcut de cap după ora închiderii, așa că a curățat temeinic locul.
A doua zi administratorii expoziției au constatat cu stupefacție dispariția unui exponat. După un timp de confuzie a fost anunțată descoperirea exponatului lipsă, în sacii de gunoi din spatele clădirii. Exponatul cu pricina a fost apoi reconstituit din sacii de gunoi și după o zi sau două creația a fost restituită publicului.
Incidentul a fost popularizat în presa locală și a stârnit amuzament, dar creatorii nu au fost deloc amuzați: „A fost rău ce s-a întâmplat. Nu se poate ca o instalație să ajungă la gunoi.”
Amuzamentul publicului recunoaște în această pățanie vechea exclamație „împăratul e gol”, dar rostită în mod involuntar de o femeie de serviciu: arta postmodernă e gunoi! La fel ca în povestea lui Andersen, rostirea unui adevăr simplu și vizibil într-o lume slugarnică a aparențelor gomoase este de natură să șocheze. Însă odată exprimat în cuvinte adevărul este imediat recunoscut și imposibil de șters.
De dată mai recentă, din 2018, este înregistrarea video de mai jos a unui spectacol stradal. O tânără proptește cu fața o carte deschisă, pe un zid într-o stradă îngustă din Dublin. Din când în când, ca să nu amorțească, își schimbă poziția; însă cu grijă astfel încât fața să îi rămână afundată în carte. Străduța e pustie și fata tunsă scurt.
Descrierea acestei opere menționează că ritualul a fost repetat de zece ori pe parcursul unei zile și de fiecare dată durata exhibiției a fost redusă la jumătate până când a ajuns la un minut. Nu putem ști dacă acest lucru are vreo legătură cu perioada de înjumătățire a plutoniului, dar ni se spune că „tensiunile dintre timpul mecanic, ciclic și perceput în mod real au devenit palpabile într-o locație a unei traume istorice”.
Am fost curios să aflu cine finanțează producțiile domnișoarei Sandrina Schaefer, autoarea și interpreta tensiunilor din Dublin. Dânsa este susținută de BBeyond, o cooperativă de producție de artă cu mesaj care la rândul ei este finanțată de Loteria Națională și Consiliul Artelor din Irlanda de Nord. Așadar Sandrina Schaefer și alți artiști similari toacă frunza la câini pe străzi sau în „ateliere de creație”, pe banii plătitorilor de taxe și impozite (fie ei și jucători la loto).
Înregistrarea are un singur comentariu: „Aveți nevoie de ceva distanță ca să puteți citi o carte. Sper că v-am fost de folos.”
Apoi comentariile au fost închise. Ce știe țăranul ce-i șofranul?