Ahnenpass și epigonii nazismului
Similitudinile dintre anumite procedee din prezent și din era nazistă sunt prea mari pentru a mai fi trecute cu vederea, chiar dacă pe alocuri se comit exagerări.
Retorica și protestele împotriva măsurilor excesive anti-Covid fac adesea referință la precedentul nazist al prigonirii evreilor. Protestatarii găsesc o asemănare între situația lor și cele petrecute în Germania nazistă. În sens larg analogia se constituie de la premisa „o minoritate disprețuită și hăituită, apoi anihilată”. În sens restrâns nazismul se conturează dintr-un cumul de etatism + autovictimizare + țapi ispășitori + demonizare + eliminare din viața publică + exterminare. Acest sentiment este cuprins în caracterizarea drept „nazipass” a permisului care atestă statutul de persoană vaccinată.
În ce mă privește nu folosesc termenul. Sună bombastic. Dar este acest termen o exagerare de natură să trivializeze referința principală?
Termenul este exagerat din perspectiva istorică a prezentului. Suprimarea fizică pe scară largă a dizidenților nu există și de aceea analogia apare nepotrivită. Însă o schimbare de perspectivă validează folosirea termenului. Văzută din interiorul epocii, înainte de holocaust, analogia devine plauzibilă. Etatismul societăților gazdă din prezent, autovictimizarea guvernanților, goana după țapi ispășitori, demonizarea neconformilor și măsurile preconizate de eliminare a lor din viața publică sunt toate palpabile, ca în 1933, 1934, 1935, sau 1936. Nimeni nu bănuia atunci ce orori vor urma. Nici acum nu putem ști unde vor duce propaganda și represiunea din prezent, dar trecutul indică o posibilitate îngrozitoare. Opoziția actuală nu este deloc nelalocul ei, cunoscând un asemenea precedent istoric teribil. Peiorativul „nazipass” nu mai apare drept grosolănie în acest context.
Al treilea Reich a emis diverse tipuri de permise discriminatorii, dar cea mai aptă analogie din perspectiva actuală este cu așa-numitul Ahnenpass.
Certificatul de evidențiere a obârșiei a fost introdus în Germania în 1933 și a fost prima măsură legală luată de naziști cu scopul de a defini cine este arian și cine evreu. În scurt timp a ajuns criteriu principal de angajare pentru avocați, învățători, medici și ziariști, la început în ministere, presă și diverse organizații de stat, apoi în cadrul firmelor particulare, iar lista profesiilor s-a extins constant. Trebuia să fie purtat în permanență și arătat când necesar pentru a dovedi descendența ariană. Nenumărați oameni și-au pierdut locul de muncă și au fost supuși unei constante hărțuieli datorită neîndeplinirii criteriilor de a fi posesori ai unui Ahnenpass curat.
Sună cunoscut? Dar nu din manualul de istorie, ci din manualul de practici curente al autorităților actuale din România sau aiurea. Marcela Țușcă a descris asemenea practici prin expresia lapidară „acces la cetățenie”. Se aplică atât prezentului, cât și trecutului. Accesul la cetățenie îngrădit acum în funcție de statutul vaccinării reflectă identic condiționarea accesului la cetățenie din perioada nazistă, funcție de originea biologică.
La fel ca în trecut, unii intelectuali aplaudă segregarea forțată cuplată cu pedepse arbitrare și cer mai mult. Andrei Cornea s-a remarcat într-o pledoarie recentă din Dilema Veche. Autorul identifică trei categorii de „antivacciniști”, pe care le dorește ostracizate și pedepsite. Toate reacțiile publice opuse vaccinării obligatorii și care nu furnizează dovezi științifice concludente sunt asimilate delictului penal. Totuși facultatea discernământului lucrează și cu materialul produs de conspiraționiști și isterici, altfel ce să discearnă? Discernământul se formează în urma unui proces care ia în seamă toate opiniile, oricât de stupide sau iraționale. Altfel devine un organ inert. Însă Andrei Cornea declară acest proces ca fiind inutil și periculos. Facultatea discernământului public este suspendată în favoarea fabricării consensului impus de sus. În același timp autorul nu are nimic de comentat referitor la numeroasele declarații și măsuri aberante ale autorităților și nu întrevede tiparul pe care îl stabilește arbitrariul demonstrat în ultimul an și jumătate. De ce nu s-ar aplica tactica pumnului în gură și criticilor ortodoxiei „încălzirii globale”, sau a „energiei regenerabile”? Orice convingere adoptată la nivel de stat devine astfel adevăr oficial de necontestat. Aici se ajunge aplicând rețeta consensului obligatoriu; toate regimurile dictatoriale, inclusiv cel nazist, au adoptat-o cu entuziasm.
Din fericire există și oameni altfel. Numeroase personalități au adresat un apel Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cerându-i să nu legitimizeze încălcarea libertăților cetățenești (inclusiv ale enoriașilor) sub pretextul protecției epidemiologice.
În aceste zile, în Parlamentul României se dezbate introducerea obligativității Certificatului „Verde” (care presupune dovada vaccinării, a trecerii prin boală și, în funcție de amendamente ce vor fi sau nu votate, eventual și a testării la două zile) pentru accesul la locul de muncă. Cu alte cuvinte, dreptul la muncă, un drept elementar a cărui suprimare pune în primejdie și dreptul la viață, este condiționat de facto de vaccinare, de vreme ce trecerea prin boală este recunoscută de autorități doar pe termen scurt și în anumite condiții, iar testarea implică proceduri și costuri care o transformă într-o alternativă greu de pus în practică.
Semnează, printre mulți alții: regizorul Cristi Puiu, profesorul Pavel Chirilă, scriitorul Mihai Neamțu, jurnalistul Traian Ungureanu, Ioan Savu, erou al revoluției din 1989, prințul Dimitrie Șerban Sturdza, actrițele Manuela Hărăbor și Ioana Picoș. Numeroși intelectuali de marcă nu s-au alăturat listei de semnatari. Printre ei Adrian Papahagi și Teodor Baconschi, care în activitatea lor profesională și de socializare scriu amplu și cu tragere de inimă despre cler și creștinism, dar preferă să nu admită ireconcilierea dintre adevărurile credinței creștine și negarea lor practicată de guvernanți.
Nu putem fi decât mândri de aceia care au învățat din istorie și aleg să nu aclame despotismul, indiferent de forma sa. Să le urmăm exemplul.
